COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Ne aducem aminte cu precizie că la prima întâlnire cu presa străină, la începutul campaniei electorale, Klaus Iohannis s-a prezentat pe sine ca o persoană ”foarte pragmatică”.
Discursul public din România de azi este dominat de indignare, uimire, consternare. Cum a fost cu putință – se întreabă atâta lume – ca Președintele Iohannis să numească un om a cărui integritate este grav avariată? Dar intensitatea acestei uimiri are ca premisă nerostită faptul că președintele ia decizii guvernat cu prioritate de considerente de natură morală. Or, câtă vreme e dovedit că premierul desemnat a plagiat (spre deosebire de alții a recunoscut el însuși), gestul Președintelui pare atâtor comentatori ca fiind de neexplicat și cu totul intolerabil. Iar de aici valul de indignare și de uimire retorică.
Cu toate acestea, o minimă examinare a deciziilor prezidențiale din ultima vreme ne arată, fără urmă de îndoială, că argumentele de ordin moral nu au fost prioritare. Cazul cel mai elocvent este cel al șefei DNA, Laura Codruța Kövesi. Inițial, Președintele a simulat dezinteresul cu scopul de a minimaliza gravitatea situației, apoi a cerut el însuși, aluziv, o anchetă urgentă asupra tezei de doctorat a șefei DNA (vezi discursul de la Universitatea din Timișoara) pentru ca apoi, prevalându-se de o decizie a CNATDCU să ceară ”închiderea cazului”. Dar chiar acceptând verdictul inconsistent al instituției (4% plagiat, dar fără consecințe juridice), Președintele, dacă ar fi fost guvernat cu prioritate de considerente morale, nu putea tolera pe mai departe prezența în fruntea parchetului anticorupție a unui astfel de procuror. Căci cantitatea pasajelor furate era, într-adevăr, irelevantă. Sau, cum bine s-a spus de o mie de ori, plagiatul ține în primul rând de situarea intelectuală. Dacă se observă efortul unei căutări autentice, atunci câteva pasaje preluate fără semnul citării ar putea fi trecute cu vederea – suntem perfect de acord – dar nu acesta a fost cazul. Ministrul Educației spunea el însuși, la prezentarea raportului CNATCDU, că teza nu își merită numele.
Prin urmare Președintele Iohannis a fost purtat de considerente de cu totul altă natură decât cea morală atunci când a căutat să aplaneze scandalul. Putem presupune că e vorba de motive de oportunitate pe care nu le poate explica public, că e vorba în cele din urmă de ”rațiuni de stat” care pretind ca la DNA să fie menținută o anumită continuitate. Nu insistăm, subiectul e și așa destul de otrăvit. Cert este că uimirea pe care o afișează astăzi atâta lume pare fie ipocrită, fie lipsită de logică, fie de o candoare fără egal. Căci dacă admitem că președintele Iohannis a luat decizii în interesul statului care nu s-au împiedicat de considerente morale rigide, atunci am putea prea bine să presupunem, cel puțin în prima instanță, că a făcut la fel și acum, când l-a desemnat pe Mihai Tudose cu rolul formării guvernului. Ca să nu mai spunem că ”închiderea” dosarului Kovesi îl împiedica pur și simplu să invoce plagiatul în cazul Tudose.
Ne aducem aminte cu precizie că la prima întâlnire cu presa străină, la începutul campaniei electorale, Klaus Iohannis s-a prezentat pe sine ca o persoană ”foarte pragmatică”. Felul în care a spus-o, aparent cu oarecare mândrie, ne-a uimit foate mult. Ulterior s-a dovedit că, într-adevăr, președintele nu suferă de acea permanentă dubitație etică care caracteriza opoziția anticomunistă din anii 90 și care părea să-i paralizeze acțiunile și că nu criza morală ar fi subiectul cel mai important al reflecțiilor sale. Chiar și atunci când vorbește de lupta anticorupție și când o plasează printre priorități, impresia pe care o lasă Președintele este că se referă mai curând la ceva de natură practică. Ar fi exagerat totuși să spunem că președintele Iohannis este un tipic om de acțiune, dar după toate aparențele este mai atent la circumstanțe decât la principiile etice care animă dezbatarea publică.
Am remarcat însă și o uimire de gradul al doilea. Chiar admițând că președintele este preocupat mai mult de eficacitate decât de morală, ce rost ar avea această numire care pare să dezavantajeze pe toată lumea și în primul rând pe el însuși? Recunoaștem că abia întrebarea aceasta ni se pare onestă și îndreptățită.
