Klaus Iohannis se pregătește să ia în primire Premiul Carol cel Mare. Germanii care-l decernează îl mai consideră popular și nu par a ști că în patria pe care a aruncat-o în criză a început să i se ceară suspendarea, spune Deutsche Welle într-un comentariu.
CE MAI SUSȚINE DEUTSCHE WELLE:
Orașul Aachen s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare. Are și de ce. E capitala regelui francilor, cel supranumit ”Pater Europae” ca biruitor al saxonilor, pe care i-a convertit la creștinism, schimbând fața, religia și valorile Bătrînului Continent. Or, la circa 1200 de ani de-atunci, frumoasa lui urbe, centru rival al Imperului Roman de Răsărit cu capitala la Stambul, se pregătește să primească sâmbătă un urmaș răsăritean de vază al acelor saxoni. Pe Klaus Iohannis, președintele României.
Pe care nu puțini nemți, și mai cu seamă șeful Consiliului de Administrație al Premiului Carol cel Mare, social-democratul Jürgen Linden, continuă să-l creadă, netulburați de știri mai noi, ceea ce-l mai considerau în 2020 și mulți români: un mare european și un reprezentant onorabil al valorilor occidentale, asumate de România când a aderat la NATO și la Uniunea Europeană. Ce minunat ar fi fost să nu i se schimbe comportamentul și percepția!
Cine e premiantul clasei
Or, cine și cum este președintele Iohannis cu adevărat a început să iasă la iveală clar, între Carpați și Dunăre, când, din interese meschine, de putere, ”pupila” lui Iohannis, premierul Cîțu, a aruncat România, sub patronaj prezidențial și cu susținerea Cotrocenilor, în crasă antireformă, în uselism și în criză politică și guvernamentală. Una, din care țara, vai, nu e probabil să mai iasă mult timp, nici cu prețul anticipatelor, și cu atât mai puțin cu prețul îngropării guvernării de centru-dreapta.
Or, profilul „Grivco” al președintelui și aparent strania sa metamorfoză par să fi scăpat dregătorilor occidentali. Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a deplasat recent la București și l-a vizitat și pe Iohannis la Palatul Cotroceni, întărind voluntar sau involuntar echipa executivă care propulsase România într-o amplă criză nu doar politică și guvernamentală, ci și de credibilitate. Cu atât mai mult cu cât, la doar câteva zile înaintea vizitei șefei CE, erau scufundate în incorectitudine și derizoriu alegerile pentru șefia PNL, soldate cu o prea puțin legitimă și credibilă victorie a lui Florin Cîțu, de vreme ce scrutinul, dixit G4Media, fusese ”marcat de controlul strict al votului: delegații și-au fotografiat buletinele și au intrat câte doi în cabinele de vot”.
Nu mai puțin grav, ba poate chiar mult mai grav, președintele României a încălcat flagrant Constituția propriei sale țări, care-i cere să nu fie partizan, susținându-l fățiș, atât la Congresul PNL cât și înaintea lui, pe candidatul Cîțu, un premier ce ”a încălcat” la rândul său ”legea prin mituirea primarilor PNL”, după cum, între altele, relevă aceeași serioasă publicație românească.
Ce nu se prea știe despre Klaus Iohannis
Știu oare germanii din Aachen sau de la Berlin ce nota recent fostul ministru român al sănătății, Vlad Voiculescu? Lui, premierul, susținut de președinte, i-a respins în lupta pentru salvarea de vieți amenințate de Covid „propunerile…de a-i prioritiza pe cei cu adevărat vulnerabili şi de modificare a unei Hotărâri de Guvern…existente…alocările CNCAV (favorizând) centrele închise destinate ‘esențialor’ (armată, SRI, STS etc.), dar neaccesibile publicului, inclusiv bătrânilor și bolnavilor”.
De ce? ”Nu erau bătrânii și bolnavii pentru domnii Iohannis și Cîțu o prioritate? Erau mai importanți ‘esențialii’?” Or, ”94,5% din decese sunt din rândul celor bolnavi (cei cu comorbidități), 85,8% din decese sunt din rândul celor bătrâni (persoane peste 60 ani). Iar din totalul celor decedați, 92% nu fuseseră vaccinați. Am vorbit atunci pe șleau despre nevoia de a îi proteja pe cei mai vulnerabili. dar și despre nevoia transparenței alocării vaccinurilor. Șocantă pentru mine atunci a fost liniștea ce s-a așternut în sală. La fel ca la toate celelalte discuții cu președintele, nimeni dintre cei prezenți nu a îndrăznit să crâcnească. Răspunsul președintelui a venit sec: ‘este decizia premierului'”, scrie Vlad Voiculescu. Care amintește și ce i s-a întâmplat apoi din voința premierului: după ce ”au fost prioritizați ‘esențialii’, nu bătrânii, nu bolnavii, iar…Ministerul Sănătății a devoalat dimensiunea problemei publicând datele privind alocarea vaccinurilor, a trimis Corpul de Control și cei deranjați au orchestrat o campanie media de defăimare împotriva echipei mele”.
Unde pui că protejatul președintelui a dat, colac peste pupăză, semne repetate că desconsideră nu numai viața românilor și propriul său partid, făcut zob, precum și Constituția, ci și prerogativele parlamentare, motive suficiente pentru ca să nu mai fie de mirare că, în România, observatori sobri, dotați cu experiență și sagacitate, au început să evoce suspendarea lui Iohannis.
”Obsesia preşedintelui de a-l menţine pe Cîţu premier dovedeşte că nu pricepe regulile de bază ale democraţiei. În acest caz, faptul că guvernul este sub controlul parlamentului, nu al preşedintelui. Iar parlamentul e suveran în deciziile sale, inclusiv în aceea de a-l suspenda pe preşedinte”, după cum notează, în Adevărul, Ștefan Vlaston. Care-și explică ”obsesia lui Iohannis de a-l păstra pe Cîţu premier” reliefând că cel din urmă ”e singura persoană obedientă total preşedintelui…care nu distinge ce este corect şi ce nu în deciziile lui Iohannis. Pleacă de la premiza ca Iohannis e Mesia…”
Metamorfoza prezidențială și perplexitatea Germaniei și Europei
Cîțu ca Cîțu. Dar Germania? Cu un astfel de președinte se afișează șefa creștin-democrată a Comisiei Europene? Tocmai lui i se decernează sâmbătă, spre stupoarea multor români care-și doresc reforma și succesul luptei anticorupție, prestigiosul Premiul Carol cel Mare, o distincție recompensând aderența la valori europene primită de personalități de incontestabilă valoare, ca Winston Churchill? Nu, serios? E uimitoare metamorfoza lui Klaus Iohannis? Pe mulți îi uluiește.
E poate însă explicabilă, știută fiind simpatia uriașă de care președintele României se bucură de multă vreme mai ales în țările de expresie germană. O atare popularitate impulsionează irepresibil la cei prin natură admirativi față de ei înșiși fala, vanitatea, semeția, hybrisul, trufia.
Apoi, în 2020, când s-a hotărât ca liderul de la București, Iohannis, să-i urmeze lui António Guterres, laureatul Premiului Carol cel Mare al orașului Aachen din 2019, șeful statului român părea un lider de cu totul altă factură, iar România părea pe cale să se dezbare fie și ”pas cu pas”, dar eficient, de cleptocrația sugrumând-o de multe decenii.
Rătăciri și interese germane
Apoi, e-adevărat că se mai îmbolnăvesc și românii, când tușește Germania, așa cum se molipsesc și alți esteuropeni, ca să-l parafrazez pe Minulescu elaborînd pe tema războiului ruso-nipon: ”la Paris, toata lumea tuseste parcă la fel. Pe masură ce ziarele anunță noi victorii japoneze, gripa franco-rusă face tot mai multe ravagii”. Uneori, răsăritenii se pot contamina grav, ca în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Și da, Germania postelectorală e ocupată cu ea însăși. E năucită de America lui Biden și de retragerea ei catastrofală din Afganistan. Apoi, e copleșită de grija negocierilor pentru formarea viitoarei coaliții la Berlin, de inflația galopantă, viguros stimulată de prețul triplat al gazului, ca și de furia Rusiei, care o șantajează energetic, spre a obține undă verde pentru gazoductul Nord Stream II.
Germania are, deci, prea puțin timp să asimileze știrile din alte țări, mai îndepărtate. În plus, și României i se potrivește în oarecare măsură faimoasa definiție dată Rusiei de Winston Churchill, incapabil „să prevadă acțiunile Rusiei”, care e „o ghicitoare învăluită în misterul din interiorul unei enigme”. Dar, mai spunea el, „ar putea exista o cheie, care e interesul național rusesc. Or, nu poate fi în interesul securității ruse ca Germania să se implanteze pe malurile Mării Negre…”
Inversând ce e de inversat, e firesc să se afirme, că nu prea poate fi în interesul național al Germaniei să uite că e primus inter pares în Europa; că nu mai trăim în epoci feudale; că s-a ivit la orizont societatea informațională, în stare să-i faciliteze vestului înțelegerea misteriosului spațiu dintre Carpați și Dunăre; și că e și mai puțin în interesul ei național să-și discrediteze imaginea, mizând la București pe un ins, fie el și președinte, pentru care nu atât valorile naționale și europene, cât mai degrabă valorile Grivco par, până în pânzele albe, să aibă prioritate absolută.
