Home Analize Deutsche Welle: Einstein, eroarea ambasadorului american în România și migranții musulmani

Deutsche Welle: Einstein, eroarea ambasadorului american în România și migranții musulmani

0

COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:

În ziua în care au sosit primii refugiați în România, ca urmare a redistribuirii, ambasadorul SUA a publicat o scrisoare, îndemnându-i pe români să abandoneze toate reticențele și să se arate ospitalieri.

Criza refugiaților a prilejuit apariția unei întregi literaturi sentimentale, ilustrate cu fotografii de un dramatism studiat și cu reflecții abstruse. Cea mai recentă mostră este declarația ambasadorului SUA la București camuflată sub chipul unui schimb epistolar cu așa-numitul James Bond, un interlocutor real sau inventat, cine știe. Hans Klemm profită de ocazie pentru a recomanda românilor să lase deoparte toate rezervele și să primească cât mai mulți refugiați. De ce? Hans Klemm nu face trimitere la caritatea creștină, ca papa Francisc, nu invocă declinul demografic și îmbătrânirea populației, ca unii dintre pledanții germani, nu se referă la drepturile fundamentale ale omului care ar pretinde abolirea instantanee a frontierelor, ca militanții stângii radicale, ci se referă la diversitatea națiunii americane, constituită aproape exclusiv din emigranți, și, nu în ultimul rând, evocă geniul unor refugiați care au contribuit decisiv la gloria Americii. ”Cu siguranță, scrie Klemm, poate fi înfricoșător să primești noi imigranţi, mai ales în număr mare. Ce se va întâmpla dacă nu se acomodează, dacă vor sufoca serviciile sociale, financiare sau medicale, dacă iau locurile de muncă ale unor oameni care sunt aici de ani de zile? Există multe necunoscute. Dar să nu uităm că unele dintre cele mai mari contribuții ale Americii la societate s-au datorat imigranților. Albert Einstein, unul dintre cei mai inteligenți oameni din lume, – scrie ambasadorul – a fugit de persecuția din Germania nazistă pentru a căuta siguranța în Statele Unite (…) nimeni nu poate ști de unde va proveni următorul Einstein” (Hotnews). Prin urmare, sugerează ambasadorul, ar trebui să așteptăm cu încredere lozul câștigător.

Am mai auzit acest argument mirobolant. L-am auzit, de fapt, de prea multe ori și ne mirăm de fiecare dată cum poate fi reluat cu atâta neglijență. Când a sosit în Statele Unite, în anul 1933, Albert Einstein, era de multă vreme o glorie a științei, încununat cu premiul Nobel, autor celebru al teoriei relativității. Iată, pe scurt, traseul său pre-american: În 1908 își începea cariera academică la Berna, în 1911 era deja profesor plin la Universitatea din Praga. La puțin timp după aceea revenea în Germania natală, fiind numit în 1914 profesor la Universitatea Humboldt din Berlin, iar doi ani mai târziu, Einstein era ales președinte al Societății Germane de Științe. În sfârșit, în 1921 era încununat cu premiul Nobel și tot atunci făcea și prima călătorie în America, unde era deja onorat ca un mare om de știință. Când se stabilea peste ocean în 1933, Einstein era un clasic al fizicii teoretice și o personalitate extrem de influentă în lumea științei cu multe reverberații dincolo de ea, așa cum se va vedea în perioada războiului.

Prin urmare, America, primindu-l pe Einstein, nu făcea un pariu, cu riscurile implicate, așa cum ne îndeamnă Hans Klemm, nu avea nicio îngrijorare cu privire la capacitatea lui de adaptare, nu se deschidea încrezătoare către un viitor necunoscut, ci făcea o achiziție valoroasă, îmbogățindu-se subit cu una dintre mințile cele mai strălucitoare ale secolului. Exemplul este cu atât mai prost ales cu cât emigrația evreilor avea să se declanșeze în masă abia mai târziu, în perioada 1938-1939, când riscurile rămânerii în Germania deveniseră greu de ignorat. În 1933, când Einstein se stabilea în Statele Unite, mulți evrei din Europa credeau/sperau/se iluzionau că Hitler era un nor trecător .

Ar fi fost poate mai nimerit să fie invocați Hannah Arendt sau poate Marc Chagall (și foarte mulți alții), sosiți în SUA în 1941, într-un chip mult mai aventuros și mai riscant, în condiții umile și nu pășind pe covorul roșu al unei glorii deja instituite, dar ei sunt puțin cunoscuți publicului larg. Einstein este însă un epitom al geniului, aflat pe buzele tuturor. Și, prin urmare, un argument bun la toate. Când vrei să spui că un elev cam slab la matematică ar putea deveni un geniu, îl invoci pe Einstein și, în general, orice relativitate se argumentează cu numele lui Einstein, chiar dacă nu are cu el nici în clin nici în mânecă.

Dar problema e chiar mai complicată. Einstein nu era doar o celebritate și ”o investiție sigură” în anul emigrării sale (care nu era așa spectaculoasă, căci el mai părăsise Germania plecând în Elveția ca să scape de serviciul militar, primise apoi cetățenia austriacă la Praga și se reîntorcea ulterior în Germania), ci și un produs integral al culturii europene. Geniul său nu se trăgea doar de undeva din misterele geneticii, așa cum ne sugerează Hans Klemm, ci fusese produs de întreaga știință germană a secolului al XIX-lea. Așadar, acceptând argumentul lui Klemm, de dragul discuției, ne întrebăm care este cultura cu care sosesc emigranții orientali sau nord-africani? Poate ambasadorul ne va răspunde într-o scrisoare viitoare. Iar întrebarea rămâne perfect valabilă pentru toate exemplele sale din domeniul culturii. Cântăreața Gloria Estefan, bunăoară, sosea în America cu tradiția muzicii cubaneze, care continuase să ardă ca jarul sub cenușă, fiind redescoperită de întreaga lume mai târziu în clipa în care apărea minunatul film al lui Wim Wenders, ”Buena Vista Social Club”.

Desigur se poate obiecta că nu moștenirea culturală este aici factorul relevant, ci calitatea însăși de om și dreptul la viață recunoscut prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. Dar dacă adoptăm această perspectivă, prietenul nostru, ambasadorul Klemm se scufundă într-o eroare și mai gravă, de vreme ce ne sugerează că emigrația este o loterie cu multe pierderi (citește oameni obișnuiți, nu ca Einstein sau Gloria Estefan!), dar și cu posibile câștiguri spectaculoase. Primiți cât mai mulți refugiați, pare să spună ambasadorul, și sperați ca, în virtutea probabilității, printre ei să se regăsească într-o zi un nou Einstein. Dar ceilalți, refugiații lipsiți de cultură și geniu, cu ei cum rămâne? Ei ar fi, în viziunea lui Klemm, prețul biletului la Marea Loterie. E și un mesianism camuflat în această viziune, dar unul care nu e nici iudaic, nici creștin, căci ne spune că Mesia vine mereu din altă parte, fiind întotdeauna un refugiat.

În orice caz, autorul epistolei pare să nu fi fost conștient de capcana în care s-a aruncat de bună voie. Căutând să se arate respectuos față de viziunea comună (încă) și tradițională, aceea care valorizează omul prin educația sa și prin isprăvile sale culturale, ambasadorul Hans Klemm a oferit mai curând argumente pentru o imigrație controlată și selectivă. Adică pe dos de ceea ce, sentimental, susține.

Ad

Exit mobile version