COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Cea mai importantă știre legată de vizita președintelui Macron la București a rămas în conul de umbră: faptul că Franța nu va accepta admiterea României în Schengen mai înainte ca Acordul să fie rediscutat.
Președintele Macron a propus o schimbare totală de perspectivă. Dacă anul trecut în septembrie, cu ocazia vizitei președintelui Hollande, se spera încă la București într-o aderare în două etape, întâi cu aeroporturile și apoi cu frontierele terestre, de data aceasta întreaga problemă a fost readusă la punctul zero. România – a dat de înțeles președintele Macron – nu va putea adera la actualul acord Schengen, ci doar la un nou acord care urmează să fie discutat și numai în anumite condiții. Atâta doar că reforma Spațiului Schengen (dacă excludem micile modificări din anii trecuți) nici măcar nu a fost inițiată și nu se poate prevedea când se va întâmpla acest lucru.
Și, desigur, ne putem întreba cu această ocazie, în ce sens ar trebui modificat Acordul Schengen? Ce anume nu funcționează? Întrebarea este pe deplin relevantă câtă vreme s-a văzut că lipsa de protecție a frontierelor sudice ale Uniunii Europene se datorează mai curând unei ideologii permisive decât unor prevederi legale insuficiente. Grecia și Italia au fost copleșite în ultimul deceniu de valurile succesive de migranți, dar cu siguranță că s-ar fi opus mai mult dacă ambianța politică generală nu ar fi favorizat relaxarea treptată și tacită a constrângerilor. Am văzut, de altfel, la ce critici acerbe s-a expus Ungaria atunci când a încercat să aplice regulile Spațiului Schengen în litera lor. Iar ca dovadă că nu Acordul Schengen a fost răspunzător, ci lipsa de voință politică, guvernul de la Roma a adoptat în cele din urmă reguli mai severe introducând restricții inclusiv pentru ONG-urile umanitare al căror rol devenise ambiguu și îndoielnic. Statistica vorbește de la sine: numărul de migranți sosiți în porturile sudice ale Uniunii Europene a scăzut în ultima lună la jumătate.
Avem, prin urmare, toate motivele să bănuim că proiectul de ”reformare în profunzime” a Spațiului Schengen conține și obiective politice nedeclarate. Unul dintre ele a putut fi, de altfel, întrezărit, căci președintele Macron a lăsat să se înțeleagă că România va fi admisă în Spațiul de liberă circulație cu condiția de a participa solidar cu țările occidentale la efortul de preluare a migranților.
Totuși nu e ușor de înțeles ce a vrut să spună tânărul lider de la Paris, căci discursul său, dacă e plasat în contextul mai larg al dezbaterii europene, pare contradictoriu. Pe de o parte, el critică sever cerbicia cu care Ungaria și Polonia se opun politicii migraționiste a Germaniei și Franței, dar, pe de altă parte, el laudă capacitatea României de a proteja frontierele Europei de fluxul migrator: ”Reticența care a existat în ceea ce priveşte aderarea României în spațiul Schengen este legată de riscul de a-i lasă pe migrați să intre în Europa(…). Dar cred că istoria ne arată că și cu România și Bulgaria în afara spațiul Schengen, migranții tot au intrat în Europa, deci pot să constat că România cooperează într-un mod deosebit de eficace, face eforturi, respectă regulile de aderare la spațiul Schengen, și faptul de a avea România în exteriorul spațiului Schengen nu aduce o protecție suplimentară pentru cei care sunt în interiorul acestui spațiu.”
După aceleași criterii, Ungaria ar fi meritat laude mai mari, ceea ce ne îndeamnă să credem că, în cursul conferinței de presă de la București, președintele Franței a improvizat pur și simplu și că s-a folosit de ideea reformării spațiului Schengen ca de un nou subterfugiu. Vom vedea în viitorul apropiat.
În fine, mai avem un indiciu. Președintele Macron a spus chiar la începutul declarației sale de presă cu privire la admiterea României în Spațiul Schengen: ”Nu am nicio ideologie în acest sens, sunt total deschis față de acest subiect.”
A nu avea nicio ideologie înseamnă însă a nu avea nicio judecată prealabilă, ceea ce este absurd. România așteaptă de 10 ani să fie primită în Spațiul Schengen pe temeiul tratatelor de aderare și a prilejuit nenumărate discuții cu privire la acest subiect la toate nivelurile politice. Toate guvernele europene implicate au dovedit până acum că au o opinie bine formată și că lucrează, altfel spunând, cu un ”prealabil” și nici nu s-ar fi putut altfel. Olandezii au invocat mereu corupția și MCV-ul, germanii la fel, deși pe un ton mai moderat, dar a spune că nu ai nicio ideologie e ca și cum ai declara că nu cunoști dosarul, că ești prea nou în politică sau că îți este indiferent. Dar, ținând cont de ambițiile uriașe afișate de tânărul președinte, asemuit ironic cu Bonaparte în presa franceză, toate acestea sunt neplauzibile.
