COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Din perspectivă românească, evoluțiile recente de pe scena politică europeană ar părea să fie perdante. Și totuși.
În replică la ofensiva eurosceptică a premierului britanic, David Cameron, Germania și Franța se pregătesc să sporească gradul de integrare al țărilor euro. Ziarul ”Le Monde” a intrat în posesia unui document care propune un program de reforme pe patru paliere: politica economică, convergența economică, fiscală și socială, stabilitatea financiară și investițională și, în fine, guvernanța uniunii monetare. Ziarul francez citează pasajul care precizează că reformele vizate vor fi întreprinse ”în cadrul tratatelor actuale în anii care vin”. Precizarea are tâlcul ei, căci David Cameron solicitate insistent revizuirea tratatelor cu scopul ”repatrierii” anumitor prerogative delegate Comisiei de la Bruxelles. Or, Germania și aliații săi speraseră o revizuire în sens contrar. Prin urmare cuplul franco-german arată britanicilor că se va descurca, pe moment, și fără o reformă a tratatelor.
Documentul citat a fost examinat de Angela Merkel și François Hollande cu ocazia reuniunii de la Riga și va fi supus dezbaterii Consiliului European din 25 iunie. Proiectul pare a fi un instrument tactic la îndemâna Germaniei și Franței, deși el se referă la preocupări vechi și de maximă însemnătate pentru zona euro. Toată lumea e de acord că lucrurile nu mai pot funcționa așa: cu o monedă unică, dar cu regimuri fiscale diferite.
În ultimii doi-trei ani au fost lansate multe proiecte privind integrarea mai avansată a zonei euro, fără ca ele să intre cu adevărat în circuitul politic. Unele mizează pe disciplină fiscală strictă (în versiunea liberal-conservatoare), altele pe solidaritate și împărțirea poverii datoriei (versiunea socialistă), dar ambele pretind ca zona euro să se delimiteze instituțional de țările non-euro, căci altfel nu ar putea funcționa coerent. În limbaj românesc (sau estic) ar fi vorba de ”Europa cu două viteze”.
Fostul președinte Traian Băsescu, care se pronunțase pentru adoptarea cât mai rapidă a monedei comune, a declarat de multe ori că se opune acestei decalări și că încearcă să păstreze România în nucleul central de decizie. El nu s-a referit, în schimb, niciodată la costurile unei integrări pripite. Am putut distinge o înfruntare surdă între partizanii euro și cei care au recomandat un răgaz de pregătire mai larg, dar subiectul nu a fost explicat în toate dimensiunile sale. Din fericire, comisarul european pentru moneda comună, Valdis Dombrovskis, sugera la București, în luna aprilie, că ar fi bine ca etapele adoptării euro să fie pregătite temeinic și fără grabă, fapt care a părut să limpezească lucrurile și să relaxeze tensiunea.
Am putea înțelege însă mesajul lui Dombrovskis și ca pe o pregătire diplomatică a proiectului Merkel-Hollande de accelerare a integrării țărilor euro. S-ar părea că ”Europa cu două viteze” este inevitabilă, căci țările vestice nu mai au timp să aștepte, iar noile sosite nu au suficiente motive să sară peste etape. Polonia, singura țară care ar fi putut fi acceptată fără rezerve în clubul euro, manifestă tot mai mari reticente, iar victoria în alegerile prezidențiale a conservatorilor catolici ar putea consolida această tendință. În plus presiunile exercitate de Marea Britanie și criza din Grecia îi constrânge pe diriguitorii politicii continentale să ia inițiativa și să grăbească evoluția lucrurilor.
Din perspectivă românească, evoluțiile acestea sunt, la prima vedere, perdante. Dacă britanicii vor avea câștig de cauză (puțin probabil), piața forței de muncă se va restrânge pentru români substanțial, după cum, dacă vor fi înfrânți, ei ar putea vota la referendum ieșirea din UE, cu consecințe și mai radicale. Să admitem însă că limitarea migrației forței de muncă ar fi pentru România o constrângere benefică pe termen lung.
Cât privește inițierea unui proces de integrare avansată a țărilor euro, România pare să rămână într-un eșalon de rangul al doilea, dar felul acesta de a vorbi nu are decât o semnificație simbolică. În practică e vorba despre convergența fiscală, economică și socială, așa încât românii au motive serioase să rămână, deocamdată, deoparte. Grecii au înțeles între timp că nu trebuiau să adopte moneda comună, iar țări ca Spania și Portugalia au un șomaj foarte ridicat și suferă drastic de pe urma ajustărilor. E mai firesc ca fiecare să joace în liga lui și să profite cât poate de avantajele pe care le deține.
