COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAŢIU PEPINE:
Se simte nevoia unei alte politici în Europa, una care să considere Estul ca pe un partener egal, cu o viziune proprie legitimă asupra societății și nu ca pe un răzvrătit împotriva Legii.
Toată lumea a luat notă de poziția liderilor de la Budapesta cu privire la activarea Art. 7 contra Poloniei. Vice prim-ministrul Zsolt Semjén a făcut o declarație categorică: „Vom proteja Polonia de o decizie politică nedreaptă. Prietenia ungaro-poloneză, la fel ca angajamentele luate de guvernul nostru, ne obligă să ne opunem deciziei Comisiei Europene în toate forurile” (Magyar Idők). Prim-ministrul Viktor Orban anunțase la rândul său că va bloca orice acțiune împotriva Poloniei.
Stilul acestor declarații contează chiar mai mult decât conținutul, căci el transmite o solidaritate politică care nu poate fi neglijată. Din maniera acestor enunțuri reiese că există în Europa Centrală și de Est o realitate socială și politică cu adevărat distinctă de cea occidentală și care se arată tot mai hotărâtă să-și protejeze identitatea.
Dar dacă poziția Ungariei a fost semnalată pe larg și în presa românească, nimeni nu s-a întrebat deocamdată ce va face președintele Klaus Iohannis, ca reprezentant al României, într-o eventuală reuniune a Consiliului pe tema Art. 7. Iar întrebarea ar fi fost cu atât mai justificată cu cât președintele României luase apărare Poloniei în vara lui 2016, în ajunul Summit-ului NATO de la Varșovia. Atunci, poate din motive pur conjuncturale, spusese cu ocazia conferinței „Romania’s Security Leadership in South East Europe”: „În acest context, nu pot să nu remarc recenta adoptare de către Comisia Europeană, pe 1 iunie, a Opiniei privind statul de drept în Polonia. Dincolo de semnele de întrebare asupra oportunităţii momentului ales de către Comisie, am deplină încredere în capacitatea democraţiei poloneze de a găsi cele mai bune soluţii în conformitate cu cerinţele statului de drept, având în vedere tradiţia Poloniei de implicare activă în consolidarea, în perioada post-comunistă, a unei reale democraţii”. (http://www.presidency.ro)
S-a schimbat ceva de atunci? Am spune că, între timp, Polonia (prin veto-ul președintelui Andrzej Duda) a făcut chiar o mică concesie solicitărilor venite de la Bruxelles și, prin urmare, poziția României ar trebui să rămână neschimbată cu atât mai mult cu cât temeiul acelei declarații era imperativul de securitate pe care îl reprezintă situația de pe flancul estic al NATO: ”Contăm, în acest sens, în acest demers, pe contribuţia Poloniei, partener strategic al României”.
Cât privește politica internă, președintele Iohannis s-a plasat în opoziție cu guvernul PSD-ALDE și a criticat modificările aduse legilor Justiției, care îi slăbesc puțin atribuțiile și prin urmare nu ar putea găsi o solidaritate spontană cu Polonia. Dimpotrivă, cât privește raporturile de putere și organizarea aparatului de Justiție, Klaus Iohannis este un oponent al țărilor suveraniste, pronunțându-se în favoarea autorității Comisiei de la Bruxelles. Spre deosebire de Grupul de la Vișegrad care afirmă o identitate distinctă a Europei Centrale și de Est, Klaus Iohannis s-a pronunțat mereu, chiar dacă nu cu aceste cuvinte, pentru o federație condusă de Germania și Franța. Insistența cu care a afirmat dorința participării la ”nucleul franco-german” n-a însemnat doar refuzul ”Europei cu două viteze”, ci mai ales respingerea pozițiilor suveraniste.
De aceea nu există, probabil, dilemă mai mare decât poziția României în cazul Poloniei. Discursul din vara lui 2016 l-ar obliga pe președintele Iohannis la o alianță cu Polonia împotriva Comisiei. O schimbare de optică ar face ca încă odată (ca de-atâtea ori în istorie) România să pară o țară nesigură care nu își respectă angajamentele și care își modifică prea lesne opiniile după circumstanțe.
Situația este într-adevăr gravă, căci Uniunea Europeană se află într-un impas mai mare decât lasă să se vadă dezbaterea politică din România. Solidaritatea țărilor V4 care țin să joace un rol mai important în viitoarea configurație a Uniunii Europene nu mai poate fi privită cu condescendență decât cu riscul unei ireparabile fracturi. Liderul conservator din Bavaria, Horst Seehofer, l-a invitat recent și pe premierul Viktor Orban la întâlnirea parlamentarilor CSU, justificându-și gestul cu o declarație grăitoare: “ar trebui să mai renunţăm la înfumurare atunci când evaluăm alte ţări şi alţi politicieni” (www.hirado.hu). După care liderul bavarez a recomandat ca germanii să întrețină ”cele mai bune relaţii posibile şi cu ţările din Europa Centrală şi de Est, nu doar cu statele membre mai mari”.
Ce-i drept, CSU a fost mereu favorabilă Ungariei conduse de Viktor Orban și prin urmare poziția lui Horst Seehofer nu aduce ceva nou. Cu toate acestea devine tot mai clar că fractura pe care o exprimă activarea Art. 7 nu poate fi rezolvată prin poziții inflexibile sau amenințări și că rezultatul ar putea fi exact contrariu celui scontat. Se simte nevoia unei alte politici în Europa, una care să considere Estul ca pe un partener egal, cu o viziune proprie legitimă asupra societății și nu ca pe un răzvrătit împotriva Legii. Iar începutul cel mai bun ar fi desigur organizarea unei consultări Est-Vest cu privire la Art 2 din Tratatul Uniunii Europene acolo unde sunt enumerate temeiurile de valori ale Uniunii, ”Statul de drept” și ”Drepturile Omului”, fără să fie bine definite.
