Deutsche Welle despre ADEVĂRATA MIZĂ a legii grațierii

Vorbind despre disputa legată de grațierea colectivă, fostul președinte Traian Băsescu spunea că, în esență, asistăm la o luptă pentru putere. Nu suntem siguri că ideea sa a fost bine înțeleasă. ”Lupta pentru putere” mai ales în sistemele democratice cu puteri împărțite pare să se dea peste tot și la toate nivelurile și nu mai e ceva căreia merită să-i acorzi atenție, confundându-se cu orice dialog în contradictoriu.

Dar impresia noastră este că fostul președinte, care are experiența puterii la nivelul cel mai înalt, a dorit să se refere la Puterea scrisă cu literă mare, la planul însuși al suveranității. De altfel, singurii politicieni care par să înțeleagă bine despre ce vorbesc – chiar dacă se plasează pe poziții diferite și au fost adesea adversari radicali – sunt pe mai departe Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu. Președintele Senatului este acela care nu a încetat în zilele din urmă să vorbească despre ”suveranitatea” Parlamentului și despre necesitatea de a fi reinstalat în centrul vieții politice din România.

Ce este o lege de grațiere colectivă? În linii mari este o iertare pe care, tradițional vorbind, o acordă suveranul. Regele acorda grațieri cu ocazia unor mari sărbători religioase, pentru că numai el putea crea o excepție de la regulă. Asta explică de ce nu există nu doar în România, dar nicăieri în lume norme cu privire la acordarea grațierii. Nicăieri nu se spune, nici în Constituție, nicio în vreo lege sau interpretare judecătorească, când și în ce condiții se poate acorda o grațiere. Grațierea este pur și simplu o excepție și, dacă ni se permite comparația, ea pare să aibă statutul unui carnaval față de zilele obișnuite, căci abolește pur și simplu toate regulile. Un magistrat spunea într-o interpretare proprie că grațierea se dă cam la 10 ani o dată, dar în alte părți a ajuns să se dea și mai des, cam la doi ani o dată sau chiar anual, la zile festive. În esență, deși juriștii s-au ferit de un asemenea limbaj, orice grațiere este o abolire de-o clipă a Codului penal. Codul penal fiind abolit, deținuții sunt eliberați, după care Codul este reinstituit și lucrurile sunt luate de la capăt.

În orice caz, nimeni nu ignoră caracterul de excepție al grațierii și tocmai de aceea se dă în jurul subiectului o luptă atât de aprinsă. Căci cine poate grația este suveran. Sau, cu alte cuvinte, doar cine este suveran are putința reală de a grația, căci altfel s-ar găsi forțe potrivnice suficient de eficace. Se vede încă o dată valabilitatea definiției pe care o dădea C. Schmitt: ”Suveran e cel care poate decide asupra excepției”.

Pornind de aici am putea înțelege mai bine că fiecare parte implicată dorește să-și afirme puterea într-o manieră fără echivoc, ceea ce înseamnă că miza legii grațierii e mai mare decât se arată îndeobște. Ea nu se limitează nici la condițiile precare din închisori, așa cum susține Guvernul, nici la salvarea unor politicieni PSD (fie el și șeful partidului), cum susține președintele Klaus Iohannis, ci la redefinirea suveranităților. Așa se explică de ce președintele Senatului Călin Popescu Tăriceanu e mai implicat în dezbaterea publică decât oricare alt membru al majorității guvernamentale și decât PSD în întregul său, deoarece el a țintit mereu să redefinească structura puterii în România, așezând Parlamentul în centru. Regăsim pur și simplu, cu ocazia acestei teme particulare, disputa constituțională începută acum mai bine de un deceniu între republica parlamentară și republica prezidențială.

Ca detaliu semnificativ, fostul președinte Băsescu nu credea că actorii implicați ar fi Parlamentul și Președintele, ci Parlamentul (politicienii) și procurorii. Fără să o spună explicit, Traian Băsescu sugera că Președintele ar fi doar o anexă a puterii exprimate în primul rând de procurori.

Dar aceste detalii nu modifică analiza de ansamblu. În esență, cine se va impune în problema grațierii va obține un ascendent major pe scena politică românească.