Comentariu Deutsche Welle de Horațiu Pepine
Diaspora românească este cu siguranță o realitate socială proeminentă, dar din punct de vedere politic rolul ei este hiperbolizat.
Scandalul plăcuțelor suedeze de înmatriculare aduce la prima vedere cu o campanie publicitară. N-avem dovezi că ar fi vorba de o acțiune planificată, dar etapele scandalului corespund cu o strategie axată pe provocare. O imagine sau un text scandalos, șocant, care bruschează pudoarea sau care încalcă un tabu caută să marcheze spiritele pregătindu-le pentru receptarea unui anumit mesaj. Insolența este consubstanțială acestui tip de comunicare. În cazul de față se pregătește un miting anti-PSD al ”diasporei”, în plină vară, în perioada concediilor și se simțea, pesemne, nevoia unei reclame mai ofensive.
E adevărat însă că plăcuțele ”suedeze” au depășit dimensiunea unei campanii de comunicare, aducând mai mult cu o schemă de gherilă politică. A devenit celebru cazul adolescentei palestiniene, Ahed Tamimi, care i-a lovit pe soldații israelieni, strigându-le vorbe ultragiante în timp ce maică-sa filma complice și transmitea imaginile ”în direct”. Au fost condamnate amândouă la închisoare.
La limită însă, acțiunea politică și provocarea devin același lucru, așa cum se petrec lucrurile cu grupurile Femen, căci în cazul lor nu mai este clar dacă provocarea pregătește un mesaj sau dacă mesajul este chiar provocarea. Dar, în orice caz, strategia funcționează bine și este alcătuită din trei etape. Mai întâi militantele Femen protestează cu sânii dezgoliți, afișând pancarte, strigând un anumit mesaj sau chiar recurgând la acțiuni violente, dar cu scopul precis de a fi reținute de poliție, ceea ce se întâmplă invariabil ele fiind acuzate, firește, de atentat la bunele moravuri.
Odată cu arestarea care, desprinsă de context prin decupaj fotografic, face de fiecare dată cea mai proastă impresie, se produce etapa a doua, a victimizării. Provocatorii mizează pe anumite reflexe ale presei care tinde să transforme spontan victima căzută la pământ într-un personaj pozitiv. Lucrând într-un regim de concurență acerbă, presa selectează, fără reflecție, figurile stereotipe ale victimelor, condamnând totodată implicit pe actorii stereotipi ai opresiunii. Așa se face că Ahed Tammi, cu aerul ei de adolesentă occidentală cu părul blond, descoperit, a devenit o eroină în presa europeană, în ciuda mistificării la care se dedase. Chiar fără să-i legitimeze explicit acțiunile, articolele apărute în presa occidentală și ilustrate cu chipul blond al răzvrătitei îmbrăcate în blugi și opunându-se unor oameni ”brutali” în uniformă ”vorbeau” de la sine.
În sfârșit a treia etapă este condamnarea ”opresiunii” și delegitimarea pe scară largă a dușmanilor politici. În această fază nici nu mai este nevoie de actori complice, căci o mulțime de oameni de bună credință se vor simți îndemnați să condamne injustiția și violența puterii. Se produce o reacție în lanț de contaminare etică.
Schema provocare – victimizare – condamnare a opresorilor s-a regăsit integral și în episodul plăcuțelor suedeze. Un cetățean român emigrat în Suedia se întoarce în țară cu o mașină cu număr personalizat, conținând un text provocator. Poliția după anumite ezitări reacționează, transformându-l pe provocator în ”victimă”, iar în faza următoare presa sare în apărarea victimei condamnând regimul ”de opresiune”. În cele din urmă, autoritățile suedeze au pus capăt jocului anulând ele însele plăcuțele insolente, dar până în acel moment iluzia că s-ar fi produs o nedreptate funcționase din plin.
Nu e deloc sigur că a fost o strategie atent planificată, cu toate că anumite aspecte dau de gândit. De pildă mesajul provocator era purtat de un membru al diasporei, dar totodată fusese atribuit și unui francez proprietar al unei ferme din România care scrisese pe un câmp cu tractorul același mesaj. La gestul ”francezului” nu a reacționat nimeni în mod represiv, dar dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, ar fi apărut două categorii emblematice de ”victime”: românul emigrat și străinul occidental. Sunt cele două categorii mobilizate simbolic împotriva guvernării PSD, chiar dacă ”diaspora” nu e decât o ficțiune politică, iar străinul este aproape ”invizibil”, dacă exceptăm firmele marilor companii comerciale.
Diaspora românească este cu siguranță o realitate socială proeminentă, dar din punct de vedere politic rolul ei este hiperbolizat. La alegerile prezidențiale din 2014, care au înregistrat cea mai mare participare a românilor din afara țării, abia dacă au votat puțin peste 10% (378.811 în turul al doilea, inclusiv din Republica Moldova). Dacă diaspora ar manifesta un interes politic pe măsura reclamei care i se face, i-ar fi relativ ușor să se întoarcă în țară în ziua votului, așa cum fac exponenții tuturor celorlalte națiuni europene cu o emigrație semnificativă.
Dar dincolo de anumite abuzuri de limbaj (”diaspora” face una sau alta, ca și cum ar fi o realitate unitară), este toxic ca românul emigrat și străinul (”francezul”) să fie transformați în actori politici stereotipi și instrumentalizați în jocul politic intern. Premeditată sau nu, povestea plăcuțelor suedeze, a scos la iveală o față întunecată a politicii românești.
