La cîteva zile de la momentul 23 august, tradiționala sărbătoare anuală a întoarcerii armelor împotriva nemților, în 1944, siteul german Deutsche Welle dedică o analiză devastatoare acelui moment, concluzia fiind că, oricum am da-o, a fost vorba de o trădare a aliaților de către România. Iar trădarea rămîne trădare și e greu de conceput altfel decît ca abjectă, scriu analiștii siteului, care mai avertizează că asemenea acte ”discreditează durabil”. O simplă opinie de presă sau un avertisment de la Berlin?, se întreabă Inpolitics.
Românii sunt mari specialişti în raţionalizarea şi falsificarea subtilă sau brutală ale propriului trecut, relatează D.W., amintind de modul în care se ascunde adevărul despre desfrîul și jaful practicate de daci, despre neomenia lui Țepeș ori despre fărădelegile lui Mihai Viteazul.
”Obișnuinţa falsificării trecutului naţional e o reţetă sigură de reeditare a celor mai terifiante nenorociri” se mai arată în material.
”O alianţă nu are sens decât dacă e respectatată ÎN POFIDA unor eventuale interese contrare”
”Aşa de pildă s-a acoperit stăruitor trădararea nemţilor, de către România, la 23 august 1944. Conform unui argument din recuzita dreptei naţionaliste, dar încă democratice, aşa-zisa “trădare” a germanilor ar fi “o tema propagandistică promovată în special de unguri şi, se pare, reluată chiar si de unii români din prea mare, chiar prostească, simpatie pentru Antonescu”, după cum afirma pe Facebook un preopinent. Potrivit căruia, “în fond, războiul era pierdut în 1944 și singura miză ramasă era ieșirea din război pentru a se evita distrugerea țării în lupte fără rost”(…)
Da, continuarea războiului de partea lui Hitler ar fi putut genera noi şi futile distrugeri imense. Da, miza era ieşirea dintr-un război fatal. Şi da, această ieşire a fost salvatoare nu doar pentru mulţi civili şi ostaşi, ci şi pentru oraşele ţării, în pofida faptului previzibil, dar prea puţin imputabil doar românilor, că cizma rusească şi bolşevică a înlocuit-o în vaste spaţii ale Europei centrale şi răsăritene pe cea nemţească şi nazistă.
Faptele sunt însă fapte. Iar cuvintele au înţelesul lor. Trădarea aliatului rămâne trădare, chiar dacă statele nu au decât interese, nu şi prieteni. Iar trădarea e greu de conceput altfel decât ca abjectă. În plus discreditează durabil. Iar argumentul de oportunitate e neavenit. Căci tocmai când contravine propriilor interese e mai mare nevoie de loialitate într-un pact. Adevărul este că o alianţă nu are sens decât dacă e respectatată ÎN POFIDA unor eventuale interese contrare. Altfel spus, pacta sunt servanda. Altminteri acordurile, tratatele, angajamente (statelor) n-ar mai avea nicio noimă, iar dreptul internaţional s-ar trezi vidat de orice sens şi consistenţă” afirmă D.W.
