Deutsche Welle: Cine e lipsit de discernământ la Bucureşti în scandalul Ierusalimului?

Guvernul de la București pare să acorde o importanță excepțională vizitei pe care prim-ministrul și ministrul de externe o efectuază miercuri în Israel. Acest lucru reiese din modul în care a fost anunțată vizita, cu relativă reținere, căci, în politica de astăzi, imporanța unui eveniment și discreția sunt de fiecare dată în relație invers proporțională. Este și motivul pentru care nu suntem siguri că la capătul vizitei vom afla imediat faptele relevante.

În orice caz, PSD a căutat încă înainte de alegerile legislative să-și creeze conexiuni puternice în Israel și a continuat perseverent pe această linie fapt vizibil și în alegerea miniștrilor în primele două guverne. Anunțul privitor la mutarea la Ierusalim a ambasadei României nu este, oricât ar părea de surprinzător, o decizie intempestivă, plasându-se în deplină continuitate cu orientările cultivate de mai mulți ani de zile.

Surpriza a fost reală, dar numai prin raportare la politica statului român de multe decenii, începând cu regimul Ceaușescu care s-a străduit să joace un rol de mijlocitor între evrei și arabii din Palestina. Fostul președinte Traian Băsescu, care a dezavuat violent anunțul privitor la mutarea ambasadei, a invocat tocmai rolul acesta jucat în trecut de diplomația românească, cu toate că el a devenit demult o amintire. Să pretinzi că România ar continua și astăzi să fie un ”honest peace broker atât pentru Israel cât şi pentru toată Lumea Arabă” – așa cum s-a exprimat Traian Băsescu – este o formă de autoamăgire. Că diplomația română a rămas ”onestă” în realațiile cu actorii din Orientul Apropiat este adevărat, dar că ar fi continuat să fie și un mijlocitor real e cel puțin discutabil. Situația politică regională s-a schimbat enorm și rolul României s-a estompat sub presiunea noilor circumstanțe. Și cum nu putem crede că Traian Băsescu ignoră aceste lucruri, înseamnă că argumentația sa nu e tocmai cinstită. Abia recunoașterea Ierusalimului în calitate de capitală neîmpărțită a statului Israel ar putea să scoată diplomația românească din zona cenușie a conformităților temătoare, conferindu-i puțină strălucire.   

Argumentele președintelui în exercițiu sunt și mai slabe. Așa cum știm, în comunicatul publicat pe site-ul oficial se arată că: ”există o serie de rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU și ale Adunării Generale a ONU prin care se solicită, printre altele, statelor membre ONU să se abțină să stabilească misiuni diplomatice în Ierusalim și să intensifice eforturile internaționale pentru o pace durabilă, cuprinzătoare și justă în Orientul Mijlociu”.

Or, în ce fel recunoașterea stării de fapt (Ierusalimul este de mai mult timp capitala neîmpărțită a statutului evreu) ar putea dăuna ”unei păci durabile”? Sau, cu alte cuvinte, dacă statele lumii ar continua să susțină retoric împărțirea Ierusalimului, dar fără să întreprindă nimic din punct din vedere practic, s-ar asigura o pace durabilă? Nu cumva tocmai starea aceasta de incertitudine întreține ambianța insurecțională în sânul comunității arabe musulmane, oferind radicalilor un orizont de aspirație?

E adevărat că președintele în exercițiu invocă și ”justețea” și caracterul ”cuprinzător” al păcii, dar de ce ar fi justă împărțirea Ierusalimului? A fost vreodată Ierusalimul capitala Palestinei și va fi fost vreodată Palestina un stat? În fine, admițând fără rezerve că Ierusalimul este un oraș sfânt pentru lumea musulmană, de ce ar trebui să fie transformat, fie și în parte, într-o capitală a unui stat musulman? Nu ar trebui, după aceeași logică, ca a treia parte din Ierusalim să devină capitala unui stat creștin, o Romă a Orientului? Se vede prin urmare că argumentul acesta, promovat asiduu de statele islamice din regiune, inclusiv Turcia, este cu totul abuziv.

Și nu în ultimul rând, ce anume ar garanta pacea într-o asemenea împărțire și vecinătate ostilă mereu explozivă?

Totuși, argumentul privitor la caracterul ”cuprinzător” al păcii merită o examinare mai atentă. Prim-ministrul, Viorica Dăncilă, este însoțită în Israel și de ministrul de Externe Teodor Meleșcanu, ceea ce înseamnă că discuțiile bilaterale cu premierul Benjamin Netanyahu vor aborda și problematica regională și nu în ultimul rând subiectul Iranului. Cu o zi în urmă, la Washington, noul ”lider” al Europei, președintele Emmanuel Macron, a fost primit cu salve de tun de președintele Donald Trump, dialogul dintre cei doi părând să se axeze mai ales pe tema acordului nuclear cu Iranul. Este extrem de interesant de observat că întreaga presă europeană a rămas cu o mare nedumerire: cine a reușit să convingă pe cine? A reușit oare Macron să-l convingă pe Trump sau exact invers? Cert este că președintele Franței a declarat că este de acord să participe la realizarea unui ”nou acord cu Iranul”. Este posibil ca cei doi lideri să fi convenit asupra unui compromis: un acord nou care să-l cuprindă pe cel vechi, inserând și unele elemente mai stricte privind programul nuclear al Iranului.

Dar chiar dacă nu putem spune mai mult, este cert că premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, a obținut, indirect, o victorie, căci el a denunțat cu fiece ocazie acordul cu Iranul, care nu ar face, în optica sa, decât să ofere iranienilor mai multe mijloace pentru a obține în final bomba atomică. Iranul, cred mai ales cercurile conservatoare din Israel, nu este animat de interese pur economice, ci mai ales de cele doctrinare și, în subsidiar, de ostilitatea radicală față de statul Israel. Cu un Iran puternic, Israelul nu se va simți niciodată în siguranță.

Prin urmare, apologia pe care o face Europa acordului cu Iranul este cu adevărat în sensul unei păci cuprinzătoare? Se înșală oare Israelul într-atât încât să lanseze false semnale de alarmă? Cel puțin președintele Macron a părut să-și nuanțeze poziția, ceea ce reprezintă un punct câștigat de premierul Netanyahu și o validare fie și parțială a poziției conservatorilor din Israel.

Or, în noul context mai putem oare spune, cu onestitate, că guvernul de la București se înșală și că e lipsit de discernământ?