COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE PETRE M IANCU:
Treabă complicată politichia. Nici măcar demisiile nu mai sunt ce-au fost cândva. Se dau, dar se şi iau. Înapoi, de bună seamă. Iar obiceiul înregimentării în tabere ireconciliabile întunecă şi minţi luminate.
Premierul României, Dacian Ciolos va remite marţi şefului statului „revocarea din funcţie a lui Vlad Alexandrescu şi nominalizarea noului ministru al Culturii”, a anunţat premierul. Prim-ministrul regretă că „Vlad Alexandrescu n-a spus ce avea de spus în cabinet”. Cioloş a promis că reformele vor continua şi la cultură.
La rândul său, într-o misivă adresată GDS, care, odată „pierdută” parcă pe modelul scrisorii caragialeşti, avea să aterizeze în presă, Vlad Alexandrescu deplorase presiunile, ba chiar şi acţiuni directe de intimidare, exercitate asupra lui chiar „de către un coleg din cabinet”, după ce ministrul deranjase varii „grupuri de interese”.
De aici încolo se multiplică perplexităţile. Am asistat la o demisie? Ori la o revocare? Şi este oare acceptabil să demisioneze ori să fie revocat un bun şi aproape unanim apreciat ministru al culturii, un reformist susţinut, nu fără temei, de o parte apreciabilă a societăţii civile şi a elitei intelectuale, doar pentru că a greşit cu Opera? S-a afirmat în repetate rânduri că, de fapt, greşelile lui n-ar fi fost chiar atât de serioase încât să i se ceară să arunce prosopul. S-a susţinut chiar că, de fapt, nici n-a demisionat.
Cum necum, s-a contextualizat, s-a asemuit, s-a relativizat. O fi greşit omul un pic. Dar, în comparaţie cu binele şi cu progresul realizat de Vlad Alexandrescu la minister, eroarea de la Operă păleşte, ni s-a spus. Iar dacă n-a dispărut, sau nu suntem convinşi, să-i măsurăm prestaţia în funcţie de a altor indivizi din cabinet, de pildă de activitatea unui Curaj, ca să nu mai înţelegem de ce i s-a cerut plecarea aşarnat.
Consider că nevoia de reformă în România e, într-adevăr, imensă. Mai cred că infiltrarea în politica dâmboviţeană a penalilor, plagiatorilor, incompetenţilor şi ticăloşilor depăşeşte limitele acceptabile. Şi că, pe acest fundal, prezenţa în cabinet şi munca salutară a unui reformist onest ca Vlad Alexandrescu sunt nu doar dezirabile, ci imperioase.
Până la un punct. Până la care? Până la punctul în care ministerul din subordinea sa comite greşeli grave, cu impact nu numai naţional, ci internaţional, precum acelea care, sub imperiul unor gregare impulsuri xenofob-naţionaliste, au iscat degenerările manifestate la Operă. În acest caz e o necesitate democratică să se asume responsabilităţi la vârful ministerului, chiar dacă, până la urmă, sursa greşelii ministrului se dovedeşte, eventual, a fi incompetenţa unui consilier.
A refuza acestă asumare pe baza altor merite, în speţă în temeiul unui bilanţ altminteri lăudabil, e o opţiune problematică şi nu cred că reprezintă un stil de lucru sănătos într-o democraţie şi-un stat de drept ce se respectă. E normal ca un ministru să facă numai bine. A-i reclama un privilegiu în numele acestor merite colaterale nu poate fi o idee prea bună pentru apărătorii democraţiei şi statului de drept chiar dacă demisia lui Vlad Alexandrescu mi se pare şi mie foarte regretabilă. Dar nu pot crede că reformiştii veritabili s-ar fie epuizat, în România, sau că ministrul culturii n-ar fi de substituit, în cazul plecării sale de la minister.
Înţeleg bine iritarea, tristeţea, melancolia celor din unghiul cărora e un dezastru să se reducă elanul reformist al cabinetului, să se reducă numărul miniştrilor de treabă, să scadă forţa lor într-un guvern Cioloş nu tocmai perfect, în ciuda meritelor reformiste incontestabile, acumulate de premier. Această iritare e în mare nmăsură justificată.
Dar nu pot accepta ca argument nici disperarea, nici excepţia de la regula democratică, solicitată în numele reformei şi democraţiei de către comentatori şi observatori politici altfel lucizi, independenţi şi patrioţi. Care consideră sincer că ar face un nepreţuit serviciu democraţiei, cerând perpetuarea în funcţie a lui Vlad Alexandrescu.
Aceşti oameni, din păcate, se înşeală. Nu crapă acolo unde au dat. Căci menţinerea în post a ministrului sub presiunea elitei intelectuale, în ciuda bâlbei repetate de la Operă, crează un regretabil precedent. Se întăreşte impresia că politica, târfă cum e, s-a despărţit de mult de orice rest de principialitate, decisive fiind exclusiv puterea şi influenţa unor grupuri şi tabere adesea ireconciliabile.
Or, pentru precara constituţie a democraţiei româneşti şi pentru reanimarea ei durabilă e net mai pernicioasă şi otrăvitoare această impresie, izvorâtă din încălcarea cutumei democratice şi mai ales din reclamarea, de către elită, a încălcării ei, decât plecarea unui reformist din cabinet. Aceasta şi pentru că, între altele, păstrarea lui în guvern ar spori confuzia şi ar anemia reperele românilor, amplificându-le sensibil neîncrederea în democraţie, în statul de drept, în instituţiile sale cheie şi în normalizarea şi consolidarea lor, zdruncinate rău de actualul parlament şi de guvernele precedente.
Căci în democraţii solide, în mod normal, mai marii, dacă greşesc, îşi asumă răspunderea şi-şi predau portofoliile fără să crâcnească. Iar consolidările şi normalizările nu se produc prin prelungirea stării de excepţie sau perpetuarea de anomalii.
Iar dacă un democrat şi un reformist autentic, precum Vlad Alexandrescu, refuză să fie un exemplu, ce ne putem aştepta oare de la armata de antireformişti, de impostori, de hoţi şi de plagiatori care populează de ani grei prim planul scenei politice româneşti?
Scandalul iscat la Operă de tribalismul xenofob şi de revolta antimeritocratică a mediocrităţii ahtiate să facă zob excelenţa va trebui abordat şi aplanat cu maximă competenţă şi cu o mână de fier de următorul ministru. Ioan Holender a furnizat indicii valoarase privind modalitatea optimă de a se rezolva problema. Iar Vlad Alexandrescu n-ar trebui să fie dat uitării. După o scurtă pauză, cariera sa politică ar fi bine să continue.
