COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Dacă până în 2005 marea majoritate a presei din România nu mai cuteza să-l critice pe prim-ministrul Adrian Năstase, astăzi tot mai puțini ziariști îndrăznesc să o critice pe șefa DNA, Laura Codruța Kövesi.
A revenit subiectul numirii procurorilor șefi și a conducerii Înaltei Curți. Un proiect inițiat de senatorul Călin Popescu Tăriceanu și adoptat de Camera Deputaților se află la Senat în stadiul dezbaterii din comisii. Potrivit acestei propuneri, Președintele și Ministrul Justiției vor fi scoși din circuitul deciziei, atribuțiile legate de selecție și numire revenind integral CSM și Înaltei Curți.
În argumentul său inițiatorul legii ne anunță că dorește să rupă relația dintre politică și conducerea parchetelor. Numai că lucrurile s-au complicat neașteptat de mult. Dacă până în 2005 procurorii aveau o poziție subalternă față de demnitarii bine plasați în ierarhia statului, astăzi politicienii, oricare ar fi aceștia, se tem cu adevărat de procurori. Raportul de forțe s-a schimbat radical. Închisorile sunt pline de foști miniștri, deputați, primari sau consileri județeni, iar alții asemenea lor lor sunt în curs de cercetare. Nici măcar raportorii MCV din cadrul Comisiei Europene nu se mai îndoiesc că în România a avut loc o transformare profundă. Prin urmare procurorii au dobândit nu doar o reală independență față de membrii Executivului și Legislativului dar au câștigat și un ascendent în fața acestora.
Conduita șefei DNA Laura Codruța Kövesi este cea mai bună ilustrare. Ea nu doar că nu se teme de criticile care îi sunt adresate, dar nici atunci când i se impută erori grave (cum ar fi fraudarea tezei de doctorat) nu pare foarte tulburată. De altfel întreaga conducere a statului a manifestat o totală complezență față de reproșurile care i-au fost aduse, inclusiv comisia academică care în alte cazuri a demonstrat o tăioasă intransigență. Episodul plagiatului acoperit sofistic de instituția abilitată sugerează că procurorii nu doar că nu mai sunt subordonați unei caste privilegiate – cum erau văzuți liderii politici până acum 10 ani – dar că tind să devină ei înșiși o castă privilegiată.
O dovadă indirectă, dar grăitoare, este conduita presei. Dacă până în 2005 marea majoritate a presei din România nu mai cuteza pur și simplu să-l critice pe liderul PSD Adrian Năstase, astăzi tot mai puțini ziariști îndrăznesc să o critice pe Laura Codruța Kövesi. Șefa DNA este un subiect tabu în multe redacții cu atât mai mult cu cât și-a construit printr-o campanie mediatică fără precedent o aură de eroină justițiară. Dar inhibiția aceasta care se manifestă în diverse feluri este un indiciu fără greș al unei puteri care își depășește limitele legitime.
În consecință sunt toate semnele că procurorii nu mai sunt subordonați factorului politic. E fără dubiu că mulți politicieni corupți au ajuns pe drept la închisoare. E iarăși neîndoielnic că se duce o luptă împotriva mitei și traficului de influență. Dar întrebare care se strecoară neliniștitor, încetul cu încetul, este aceasta: nu cumva procurorii au ajuns să facă ei înșiși politică? Căci aceasta este de fapt problema.
Poate ne înșelăm și întrebarea este nepotrivită. Totuși dacă șefa DNA ar fi fost pedepsită pentru fraudarea lucrării sale de doctorat prin retragerea titlului academic (despre care membrii comisiei abilitate au îndrăznit totuși cu greu să spună că nu îl merita), nu am fi ajuns să ne punem aceste întrebări. Faptul că șefa DNA și-a construit un statut privilegiat pune într-o lumină proastă întreaga activitate a parchetelor.
În acest context dezbaterea despre cum ar trebui numiți procurorii șefi pare oarecum decalată. E puțin important dacă la selecție și la investire participă un demnitar sau altul câtă vreme acesta nu pare să aibă o deplină independență de decizie. În prealabil ar trebui lămurite adevăratele raportări din viața statului.
