Or, în loc să arate persuasiv calea salvării, poeții și filosofii noiciști ai României se ceartă. Își sar repetat la gât, retoric, unii altora, în termeni în aparență eleganți, pe care mulți îi savurează extaziați. În fapt se atacă mutual ca la ușa cortului. Se sfâșie, înjurându-se în scris calofil, dar cu spume, plătind polițe vechi, mânați de varii demoni și pasiuni. Poate de umbrele propriei bătrâneți, poate de cultul propriei importanțe, de angoase, invidii, frustrări și lașități, de ispita autotămâierii, de varii forme de dedulcire la onoruri, avantaje și preamăriri, sau de coborâri postcomuniste în cocina în care au ales unii să se tăvălească voluptuos după 1989. Încât, în loc să-i lămurească pe români, foștii disidenți și opozanți cunoscuți se încondeiază și se etichetează mutual, nemilos. Porcăririle par generale. În groapa lui Ouatu oare cine nu încape? ”Trădarea cărturarilor” obține astfel valențe relativ noi între Carpați și Dunăre. Unde insulta groasă are o tradiție aproape la fel de îndelungată ca proverbul, ”capul plecat sabia nu-l taie”, invocat de Imre Toth într-un interviu acordat Europei Libere, spre a explica particularitățile comunismului românesc în raport cu situația altor regiuni europene, spune Petre Iancu într-un comentariu Deutsche Welle.
COMENTARIUL LUI PETRE IANCU LA DW:
Înecată în cultura anulării, parte din elita apuseană este muci. Dar și cea românească se pricepe la a-și marca autogoluri decisive. Putem savura pasiv spectacolul autodeșirării ei? Defel. Prea mult viitor e-n joc.
Mare e misiunea elitei culturale a unei țări moderne. Cine să prevină rătăcirea unei națiuni confruntate cu tentațiile contemporane într-un univers iremediabil materialist? Sarcini deloc de invidiat ar avea și elita românească. De pildă, ca una pățită, să se folosească de propria experiență ca s-o avertizeze eficient pe cea apuseană să evite liberticida ispită neocomunistă. Și să caute acasă o ieșire din impas unei țări încă feudale, de vreme ce inegalitatea e în România lege. Statul, căpușat de corupți și pensionari speciali, e împovărat de caste situate deasupra normelor, guvernarea lui legiferează superimunitatea magistraților și împuternicește un for al justiției ca CSM să devină noua elită a ciocoismului dâmbovițean.
Or, în loc să arate persuasiv calea salvării, poeții și filosofii noiciști ai României se ceartă. Își sar repetat la gât, retoric, unii altora, în termeni în aparență eleganți, pe care mulți îi savurează extaziați. În fapt se atacă mutual ca la ușa cortului. Se sfâșie, înjurându-se în scris calofil, dar cu spume, plătind polițe vechi, mânați de varii demoni și pasiuni. Poate de umbrele propriei bătrâneți, poate de cultul propriei importanțe, de angoase, invidii, frustrări și lașități, de ispita autotămâierii, de varii forme de dedulcire la onoruri, avantaje și preamăriri, sau de coborâri postcomuniste în cocina în care au ales unii să se tăvălească voluptuos după 1989.
Încât, în loc să-i lămurească pe români, foștii disidenți și opozanți cunoscuți se încondeiază și se etichetează mutual, nemilos. Porcăririle par generale. În groapa lui Ouatu oare cine nu încape? ”Trădarea cărturarilor” obține astfel valențe relativ noi între Carpați și Dunăre. Unde insulta groasă are o tradiție aproape la fel de îndelungată ca proverbul, ”capul plecat sabia nu-l taie”, invocat de Imre Toth într-un interviu acordat Europei Libere, spre a explica particularitățile comunismului românesc în raport cu situația altor regiuni europene.
Tradiții funeste într-o țară prefăcută în scenă
Nu că înainte ar fi fost mai bine. Și înainte de 1989 România a fost, decenii la rând, o țară-teatru. Una punând în scenă la nesfârșit un volum unic, reeditat perpetuu: ”Trădarea Cărturarilor”, capodopera din anii 20 ai veacului trecut semnată de Julien Benda. Nesfârșit de lungă e lista intelectualilor și ierarhilor români care au tăcut când ar fi trebuit să deschidă gura și să protesteze. Ca și a celor care au vociferat când ar fi fost imperativ să tacă. A celor care s-au raliat, ca propagandiști voluntari sau involuntari, regimurilor și mișcărilor totalitare românești. Trădările au început cu mult înainte de război. Le-au inaugurat rinocerizările și demisiile morale ale unor Cioran, Eliade, Noica și alții. Au continuat, ulterior, cu cele pătând nume sonore ca Sadoveanu și Călinescu, spre a nu-i mai pomeni decât pe ei. Și n-au luat sfârșit cu telegramele de felicitare și adeziune ceaușistă ale patriarhului Teoctist.
Când teroarea a reînceput, inițial timid, după mica revoluție culturală ceaușistă din 1971, apoi din ce în ce mai impetuos, s-a lăsat o nouă tăcere grea între Carpați și Dunăre. Una întreruptă lămuritor doar de emisiunile în limba română ale posturilor de radio Europa Liberă, BBC, Deutsche Welle și Radio France Internationale.
Disidențele și radioul occidental
Prin intermediul lor se aflase, la București, despre disidența unor Andrei Siniavski, Iuli Daniel, Andrei Saharov, Elena Bonner, Aleksandr Soljenițîn, Milovan Djilas, Vladimir Bukovski, Vaclav Havel, despre înființarea Solidarității poloneze, despre Carta 77, despre Paul Goma și mișcarea lui de solidarizare cu semnatarii Cartei, rămasă multă vreme solitară, înainte de a prinde scurtă vreme viață grație doritorilor de pașapoarte, niște ”nesănătoși la minte” cum îi calificau, bătându-i măr, poliștiștii politici și politrucii liderului asasin, terorist și național-comunist.
Și tot pe aceeași cale s-a aflat deopotrivă de curajoasa disidență de aproximativ un an a lui Dorin Tudoran, fost membru al PCR, până în 1982, care ceruse în 1984 să emigreze și avea să plece în iulie 1985 în SUA, după o grevă a foamei, ca și de memorabilele, temerarele, poeme rostind, clar, adevărul, semnate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru.
Încotoșmănați ca în Siberia, românii arestați de comunism își recitau reciproc aceste poeme, în loc de rugăciune, în lungile seri și nopți, în care, în acei ani grei de frică, frig și foame de la mijlocul anilor 80 se obișnuiseră să șoptească sub cojoace și pături, să nu-i audă microfoanele Securității. Transmise de Europa Liberă, aceste poeme aveau să zguduie Gulagul în aer pasămite liber numit atunci România și s-o transforme pe Ana Blandiana, subit, dintr-o scriitoare de succes într-o cunoscută opozantă a regimului comunist.
Pe mine m-au inspirat să cred în demnitatea omului. Așa mă însuflețise doar Paul Goma. De teamă pentru ai mei refuzasem, în 1977, propunerea unui amic de a adera la mișcarea lui. Dar îi aspiram cu sete cuvintele. Și ascultam cu sfințenie emisiunile posturilor apusene. Dar în afara cercului meu de prieteni rămăsesem pasiv. Torturarea și asasinarea de către securiștii comuniști, la ordin de sus, a lui Babu Ursu și ivirea într-o lume în care nu se puteau crește demn copii, a fiicei mele, aveau să mă activeze.
Dar alfabetul libertății se învață greu. Am cerut să mi se dea voie să plec. Dat afară de peste tot, am trăit o vreme ca un paria. M-am bucurat deci de pașaport, nu în ultimul rând pentru fetița mea. Și pentru șansa de a scrie și publica în vest despre nenorocirea abătută asupra României.
Nu ignoram avertismentele lui Pacepa din ”Orizonturi roșii”, carte pentru a cărei difuzare a fost asasinat, probabil prin iradiere, directorul Europei Libere, Vlad Georgescu, așa cum fuseseră probabil martirizați anterior, de Securitate, Noel Bernard și succesorul său, Radu Gorun. Circulau informații credibile privind atentatele polițiștilor politici comuniști asupra redactorilor posturilor occidentale și împotriva unor disidenți ca Georgi Markov. Eram la curent cu crimele securiștilor și ale ciracilor lor teroriști, palestinieni, din cercul ”Șacalului” Carlos, sau din afara lui, comise la München, la Paris, sau aiurea. Mi s-a părut totuși normal să lucrez la un post occidental ca gazetar român, scriind despre comunismul românesc.
În martie 89 traduceam, citeam și comentam de la microfonul DW curajosul text publicat în Liberation de Mircea Dinescu. Eroica lui scrisoare deschisă salva onoarea ”nereperată” a scriitorilor români, care, altfel decât fostul membru al PCR, Goma, decât fostul poet stalinist Dan Deșliu, decât un Ion Negoițescu sau Mircea Dinescu, preferaseră siguranța proprie solidarizării cu schingiuitul neam din care făceau parte.
Curajul lui Dinescu era mai remarcabil decât al multor altora. Poetul și-l asumase, ca Blandiana, fără să vrea să emigreze. Și anume, după uciderea lui Babu Ursu în 1985, când cruzimea psihoticului dictator și decompensarea lui paranoică începuseră să se manifeste deschis, să-și atingă apogeul, să dea semne să verse sânge tot mai mult și să nu mai poată fi confundate cu o benignă rătăcire vremelnică, cu o smintire pasageră.
Cu microfonul DW în mână asistasem, în seara zilei de 9 noiembrie 89, în Bernauer Strasse, în divizata capitală germană, la demolarea zidului Berlinului și la căderea Cortinei de Fier. Cu ochii împăienjeniți de emoție văzusam interminabilele șiruri de Trabanturi ale Germaniei comuniste trecând de Checkpoint Charlie spre libertatea din vest, dar gândul îmi tot fugea, nu atât la ”gărdulețul” de carton presat, care-mi servise de automobil înainte de a emigra, cât la românii amenințați de sinistra poliție politică a dictatorului. Între ei, Dinescu, aflat atunci în arest la domiciliu, cu securiștii în fața casei și în piept, presupun, cu inima cât un purice pentru soția și copiii săi și pentru români, mai degrabă decât pentru el însuși.
În decembrie 89, ajuns la hotelul Intercontinental din București, unde tocmai se înființa GDS, Dinescu avea să fie singurul intelectual prezent care a ținut să mă îmbrățișeze și să-mi mulțumească pentru solidaritate personal, ca reprezentant al DW, precum și, în absență, colegului meu, George Carpat Focke, rămas la Köln. Căci, potrivit lui Dinescu, fuseserăm la Deutsche Welle mai necruțători cu dictatorul chiar decât Europa Liberă. Care nici în finalul cu nebuni, tancuri și lunetiști securiști omorând tineri eroi, revoluționari, al Ceaușeștilor nu renunțase la a-i numi pe criminalii tovarăși de la cabinetul 1 și 2: ”domn”. Și ”doamnă”.
Nu orice începe bine, continuă la fel
Recunoștința e o virtute rară. Și tare prețioasă. Aproape la fel de prețioasă, precum curajul fizic, de care are nevoie disidentul spre a-și învinge frica și a desțeleni calea libertății și demnității. Dinescu are cu asupra de măsură atari virtuți. Iată de ce am rămas perplex auzindu-l vorbind Köln, la patru luni de la Revoluție și la un an și ceva după scrisoarea deschisă din Liberation, în plenul redacției române de la Deutsche Welle, conduse pe atunci de Tatiana Korn. Spre jena senectuții sale, poetul făcea atunci apologia lui Ion Iliescu, insul cu care pretindea că ar fi fost ”pe tanc”, la revoluție.
Eram, la DW, singurul care apucase să vadă Bucureștiul după preluarea puterii de către tiranicul șef al FSN. Eram deci oarecum mai avizat decât colegii mei. Pentru mine, Dinescu vorbea despre infectul Iliescu o păsărească incomprehensibilă. Am fost deci singurul care, siderat și scârbit de neașteptata voltă, a părăsit încăperea în timp ce poetul, locvace, mai perora plin de elan, de satisfacție personală, de emfază, entuziasm și necurmată elocință.
Am fost tentat să-l iert? Bineînțeles. Nu e și disidentul om? Noi nu greșim? Nu poate erona și el, mai ales după o fază de maximă presiune, ca arestul la domiciliu, ori după o revoluție sângeroasă din care a scăpat cu viață ca printr-un miracol? Nu era firească ispita spontanei defulări? Sau o perioadă mai scurtă sau mai lungă de complacere în materialism, când, spre a parafraza vorba poetului antic, ”o curvae in terris animae et caelestium inanes”, sufletul se încovoaie spre pământ și se lasă deposedat de scânteia divină?
Cine eram noi să aruncăm piatra pentru orbirea de moment a disidentului? Nu fuseserăm cu toții orbi într-un interminabil și reprobabil răstimp de ani și de decenii? S-o arunce, mi-am zis, infailibilii. Cei pe care nu-i ia niciodată gura pe dinainte.
Polemica opozanților cunoscuți
A aruncat-o, recent, Ana Blandiana. A urmat-o, lovind și mai cu sete, Gabriel Liiceanu. A intervenit și-al treilea infailibil, Dorin Tudoran, un maestru al rostirii de adevăruri împachetate și etichetate fals, ori invers. Da, e adevărat că remarcabila poetă n-are un trecut de disidență clară, fățișă, explicită, fizic riscantă, ca Dinescu. Sau Tudoran. A o compara cu Vaclav Havel este o exagerare. Să înțelegem însă că n-ar fi fost ”o opozantă cunoscută”, cum se descrie Ana Blandiana în cartea ei, ”Soră lume”?
N-ar fi fost, pretinde Tudoran, în reacție la polemica aprinsă, iscată de cartea ei, între ea, Mircea Dinescu și acuzatorul celui din urmă, autoproclamatul ”rezistent prin cultură” Gabriel Liiceanu. După cum observă Vladimir Tismăneanu, Tudoran ne îndeamnă ”să mergem la “kilometrul zero” spre a ști că Ana Blandiana nu a fost nici disidentă, nici opozantă a dictaturii comuniste. Dincolo de penibilul îndemnului și de chinuitoarea invidie ce răzbate prin el, rămâne un lucru limpede: Niciun vers al poetului Tudoran nu a însemnat ce-au însemnat poemele Anei Blandiana publicate in “Amfiteatru” in 1984. În plină politică demografică ceaușistă, “Cruciada copiilor” era un poem disident”. Poeta, mai scrie politologul american, ”nu avea niciun motiv ulterior, voia sa rostească adevărul. A făcut-o și merită recunoștința noastră. După cum, păstrând proporțiile, nu trebuie uitat Stelian Moțiu, redactorul-șef care a fost demis din cauza publicării acelor poeme. Era…cu un an inainte de venirea lui Gorbaciov la putere… Era perioada când Păunescu vocifera isteric “cântând Conducatorul”. Erau anii…revistelor huliganice patronate de Popescu-Dumnezeu și de Eugen Florescu, anii “Cântării României”, ai spălării pe creier, mizeriei si infamiei”.
Perfect adevărat. De un impact și o circulație extraordinare s-au bucurat și ”Totul”, sau ”Eu cred”…că suntem un popor vegetal,/De unde altfel liniştea/În care aşteptăm desfrunzirea?/De unde curajul/De-a ne da drumul pe toboganul somnului/Până aproape de moarte,/Cu siguranţa/Că vom mai fi în stare să ne naştem/Din nou?/Eu cred că suntem un popor vegetal-/Cine-a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?”//
Cu pistolul la tâmplă și defularea de după
Pe scurt, Dorin Tudoran falsifică istoria când, mincinos, susține că ”Ana Blandiana a devenit opozantă a vechiului regim abia după ce acesta se prăbușise”. Dar putea ea, cea care trăise în relativă siguranță, să știe cu precizie ce-o fi fost, în ianuarie 90, în mintea și sufletul colegului ei de breaslă, Mircea Dinescu, cel proaspăt eliberat de sub amenințarea ucigașei săbii a polițiștilor politici păzind, ca Damocle, pe tiran, la ușa casei disidentului?
În cartea ei, Blandiana afirmă că, la o recepție pentru ”opozanți cunoscuți” ai regimului comunist, dată de ministrul francez de Externe, Dumas, în ianuarie 90, Dinescu i-ar fi comparat cu ”Hitlerjugend” pe tinerii uciși în Revoluție, în decembrie 89. Căci junii români ar fi mărșăluit voios cândva, scandând ca uteciști, cuminți, ”sloganuri comuniste”.
O fi fost Dinescu frustrat de neatenția postrevoluționară a contemporanilor? Invidios în raport cu stima și deferența manifestate parcă mai generos de către compatrioți și de lumea civilizată față de tinerii eroi, decât față de disidenții care le-au pregătit revolta?
Nu-s deloc sigur că Ana Blandiana interpretează just episodul ca ”bagatelizare a morților”. Știu, pe de altă parte, că noblețea obligă. Dinescu și-a binemeritat-o, căci a vorbit sub regim comunist când era imperativ, dar periculos, să se deschidă gura. Mai știu că traiectoria postcomunistă a poetului a lăsat mult de dorit, din păcate, din unghiul nobleței disidenței sale.
Datoria gratitudinii…
Dar asta nu îndrituiește pe nimeni să le conteste lui Dinescu (sau lui Tudoran) meritele extraordinare, acumulate anterior, merite pe care nu și le vor putea aroga în veci pururi oameni care au tăcut sistematic, deși știau că ar fi trebuit să vorbească, precum ”rezistenții prin cultură”. Cum nu se justifică moral, sau politic nici deposedarea de calificativul de ”opozant cunoscut” a Anei Blandiana.
Mi-e greață, deci, ori de câte ori asist la atacuri la adresa trecutului sub regim comunist al oricărui disident. Sunt toate abjecte. Sunt odioase indiferent de la cine provin, dar mai ticăloase decât toate sunt cele lansate de intelectualii publici, de oameni care ar trebui să fie repere morale, nu ”oameni recenți”, spre a trimite la remarcabila carte a unui reper moral nedezmințit, ca H.R. Patapievici. Și sunt sinistre, indiferent dacă sunt rodul inconștienței, al ignoranței, sau al defulării de frustări vechi și adânci, iscate de inadecvări poltrone la datoria solidarității cu puținii disidenți și opozanți reali, nu închipuiți, ai României ceaușiste. Cărora, dacă ținem la igiena noastră psihică, morală și spirituală și nu vrem să repetăm la infinit istoria înrobirii, chiar avem a le manifesta o veritabilă recunoștință.
Avem a le mulțumi și a-i cinsti pentru ceea ce au făcut înainte de 1989, pe un Vasile Paraschiv și Ionel Cană, pe o Doina Cornea, pe un Paul Goma, Dan Deșliu, sau Gabriel Andreescu, – iar lista e mai lungă. Avem a-i onora perpetuu dacă regimul i-a ucis. De pildă pe Babu Ursu. Și pe martirii Europei Libere. Și nu trebuie uitați nici luptătorii care au întors armele, ca Pacepa, și au pus umărul eficient la demolarea infernului comunist. Cinste maximă revine, cert, tinerilor Revoluției, care și-au riscat libertatea, ori și-au dat viața pentru ca națiunea să învie, să trăiască demn, să fie liberă.
…și-a judecății critice
Dar nu avem a le mulțumi și a-i cinsti pe ex-disidenți dacă încetează să dea măsura nobleței lor. Dacă, de pildă, se înjosesc, își pierd dreapta judecată, înșală, ori publică în fițuici texte liberticide. Pot și trebuie chiar judecați cu justă măsură, dacă le-ar putea arăta românilor cum să-și clădească un viitor mai bun, mai liber și mai demn și cum să evite tentațiile smintitoare ale unei modernități grav debusolate și în vest, dar, în loc să-i ajute să-și edifice unui sistem de valori adecvat, apt să măsoare just faptele și capitolele totalitare ale istoriei, își ratează menirea din orgoliu, sau interes mărunt.
Sigur, masele sunt mase. Pradă pasiunilor politice și fanatismului, ele se compun din inși care și-au abandonat individualitatea, spre a se autoanula și atomiza. Masele pot fi seduse, nu educate. Iar disidentul, prin definiție, e singur și prea adesea izolat. Mai ales în România. Unde oamenii s-au plâns, vreme de trei decenii, că țara n-ar fi avut un Vaclav Havel. Aiurea. A avut mai mulți. Dar Havelii n-au avut țară. Căci n-au prea fost văzuți.
Nu sunt, totuși, toți românii orbi, atomizați, masificați. O bună parte din țară așteaptă pe drept, în această complicată lume globală, atomică și dezinformațională, o orientare adecvată. Dacă există o ieșire din marasm, doar o educație morală și spiritual adecvată o putea furniza. Dar ar putea ea face minuni? Defel. Nici un educator, oricât de bun, nici măcar Valeriu Nicolae n-ar putea eradica total patimile politice, cum numea Julien Benda sursa ideologiilor totalitare. Vorba lui Benda: ”clericii (intelectualii, cărturarii și ierarhii, n.m.) nu-i pot împiedica pe laici să umple întreaga istorie cu vuietul urilor și al masacrelor lor. Dar i-au împiedicat să aibă cultul acestor acte, să se mândrească cu înfăptuirea lor”.
Ar fi timpul să-i împiedice din nou. Și cine dacă nu disidenții ar trebui să fie profeții din fruntea educatorilor națiunii pândite din toate părțile de pasiuni extremiste ? Or, muzeul Anei Blandiana de la Sighet, cele consacrate victimelor comunismului, ale nazismului și fascismului legionar sunt salutare, sunt bune, sunt frumoase, dar nu prea ajung.
Marele fiasco postcomunist…
Nimic nu pare a documenta mai convingător eșecul educațional al elitei românești decât incapacitatea unor ample segmente ale națiunii de a înțelege just cine a binemeritat de la popor și cine l-a trădat; de ce, de pildă, lipsa lustrației nu a fost ok. De ce nu e ok, doar pentru că i-au vituperat și comuniștii, ori au avut talent la scris, să-i ridici în slăvi pe adulatorii lui Hitler sau ai legionarilor și apoi, ca președinte al României, să-l decorezi pe unul și s-o numești la CNSAS pe alta, care-l consideră pe Vintilă Horia, vai, un ”reper moral”; de ce Pacepa n-a devenit, în 1978, un trădător al neamului, ci doar al unui regim trădător de neam, condus de cuplul Ceaușescu, perechea dictatorială care, cu ajutorul poliției politice comuniste l-a jefuit, schingiuit, înjosit și asasinat; și de ce serviciul secret al dictatorului nu era patriotic, ci antinațional; în fine, last but not least: de ce copiii nu-s vinovați pentru păcatele părinților și de ce e net mai important cum sfârșește un om, decât cum a debutat în tinerețe prin a se amăgi c-ar face bine, ori ca echer, înainte ca bătrânețea să-l înțelepțească, iar finalul vieții să nu-l încovoaie, ca pe atâția alții, ci să-l îndrepte.
…și marele succes
În răstimp, Vaclav Havelii României tac și acționează din fundal, îmbătrânind frumos. Se angajează neobosit și eșuează regulat. Ca să facă fața propriilor naufragii, unii înjură în barbă, alții se refugiază în exil, în scris, și în umorul unui Nae C-tin Munteanu. Sau în prudența, politețea și rezerva care le stă atât de bine mereu admirabililor Radu Filipescu și Mihai Șora, cel rămas cumpănit, echilibrat, imperturbabil și pacific în ciuda oceanelor de lături care, din ignoranță, ori spre a-l demonta ca reper, s-au deversat nemeritat asupra sa. De polemici n-au timp.
Ce e în ei, la kilometrul lor zero? Credința? Replierea în sine? Un ”țimțum” uman, spre a utiliza în ajunul sărbătorii evreiești a libertății, Pesah, un termen mistic, kabbalist? Nu știu.
Îi animă conștiința lui ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Pe aproape le e, prin urmare, iubirea, arzând puternic și constant. Și, implicit, o ură neînduplecată față de ce face aproapelui lor rău, încălcându-i drepturile și intoxicându-i memoria, spre a-i falsifica reperele morale. E, deci, o mare libertate. Și o binefăcătoare doză de demnitate. Una amplă. Dar, oare, destulă pentru toți?
