UN COMENTARIU DEUTSCHE WELLE de Volker Wagener
A fost Germania înfrântă sau eliberată la 8 mai 1945? A fost aceasta o zi ruşinoasă sau o şansă? Începutul şi sfârşitul războiului sunt două subiecte care continuă să fie dezbătute.
Istoricul Gerhard Brunn scrie că sfârşitul războiului nu a generat un val de fericire, ci „mai degrabă un sentiment surd de uşurare”. Amintirile sunt subiective, raportarea la evenimentele trecutului – aşijderea. Din acest motiv, altfel decât civilii, soldaţii armatei germane, care au căzut în mâinile sovieticilor în mai 1945, au altfel de amintiri despre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cine şi-a pierdut patria în Prusia Orientală va spune că războiul a fost o catastrofă, spre deosebire de germanul exilat în Statele Unite, eliberat la 8 mai 1945. Ca să nu mai vorbim despre ceea ce simt supravieţuitorii de la Auschwitz.
În jurul zilei în care a luat sfârşit conflagraţia mondială gravitează o sumedenie de semnificaţii. De-a lungul a mai multe decenii, „ora zero” a tot fost interpretată, cel puţin în „vechea” republică federală. Însă, în primii ani de după război, în ambele state germane, oamenii s-au raportat la război ca la o suferinţă majoră, fără a avea senzaţia că au participat la acest război distrugător. Acest interval de timp este şi cel pe care memoria colectivă îl leagă indisolubil de crimele demonului Adolf Hitler şi naziştilor săi.
De cealaltă parte se află germanul privat, omul obişnuit, individul fără nume, neştiutor şi nevinovat. Zeci de ani, nici vest-germanii, nici est-germanii nu au vrut cu adevărat să afle ce s-a întâmplat cu ei până în 1945. Pentru noi, germanii, „reuşita împăcare cu trecutul” a avut loc mult mai târziu.
Heinrich Lübke, fost preşedinte al Germaniei
Cine vrea să înţeleagă care a fost, la 20 de ani după încheierea conflictului, raportarea la trecutul naţional-socialist al Germaniei, trebuie să citească măcar câteva pasaje din discursul lui Heinrich Lübke din 7 mai 1965. Vorbind în faţa Camerei de Comerţ din Hamburg, fostul preşedinte n-a scos niciun cuvânt despre crimele în masă. În schimb, a ţinut să îşi exprime regretul că dragostea de ţară şi loialitatea faţă de patrie sunt, deseori, dispreţuite.
În primele două decenii după ce de-al Doilea Război Mondial, ziua de 8 mai 1945 a fost ca şi inexistentă în spaţiul public. S-a vorbit, mult mai des şi mai mult, despre 20 iulie 1944, respectiv atentatul eşuat al lui Stauffenberg împotriva lui Hitler, dar şi despre 17 iunie 1953, ziua revoltei împotriva dictaturii SED. Două date pe baza cărora se poate vorbi mai uşor despre tradiţii germane pozitive.
Cu totul altfel era marcat sfârşitul războiului în celălalt stat german – RDG. Guvernul SED a decretat de la bun început că 8 mai 1945 este o zi de sărbătoare, ceea ce, desigur, servea scopurilor sale. Capitularea Germaniei naziste a fost sărbătorită ca victorie a Armatei Roşii împotriva fascismului. Până în 1989, când a căzut Zidul Berlinului, ostentaţia sărbătorilor de 8 mai se dorea o mărturie a strânsei legături cu Uniunea Sovietică şi a faptului că RDG, iată, se află în tabăra învingătorilor. Prin urmare, în RDG nu a existat o dezbatere despre trecutul naţional-socialist şi responsabilităţile care decurg din acesta. Naţional-socialismul a fost catalogat drept fascism şi cu asta basta.
„Un popor care a atins asemenea performanţe economice are dreptul de a nu mai dori să audă de Auschwitz”, ar fi spus, în 1968, Franz-Josef Strauß. Acest influent politician conservator nu a contestat niciodată din punct de vedere juridic această propoziţie, în pofida diseminării ei în presă. O declaraţie care substituie lipsa asumării vinovăţiei cu reuşitele economice. La polul opus se află, însă, gestul fără precedent al lui Willy Brandt din 7 decembrie 1970. Aflat în vizită la Varşovia, cu ocazia comemorării victimelor revoltei din 1943 a evreilor închişi în ghetoul din capitala poloneză, cancelarul vest-german a îngenunchiat spontan în faţa monumentului comemorativ. Deşi nu a rostit niciun cuvânt, recunoaşterea tăcută a vinovăţiei şi imaginea în care părea că imploră iertare de la victime au avut un impact puternic nu doar în Germania şi Polonia.
Istoricul Peter Hurrelmann a descris acest moment drept un punct de cotitură în istoria Germaniei, „o primă recunoaştere simbolică, serioasă, a vinovăţiei statului german”.
Istoria naţional-socialismului traversează o perioadă de „boom” în Germania. Televiziunile, ziarele, editurile, site-urile online – toate se ocupă de memoria acelor ani – în lupta lor pentru audienţă. Dacă am judeca superficial această situaţie am putea spune că suntem campionii mondiali ai împăcării cu trecutul. Mult mai important este să ne amintim că teza eliberării dăinuie încă din 1985.
Însă, mai nou, pare să existe un proces de privatizare a istoriei, care pune accentul pe statutul de victime al germanilor în vremea regimului nazist. Şi germanii au fost expatriaţi, violaţi şi bombardaţi – cam aceasta este perspectiva de analiză. Or, privite din acest unghi, ororile par să se edulcoreze, la fel şi conştiinţa vinovăţiei şi responsabilităţii. „Această abordare înmoaie diferenţele între făptaşi, victime şi complici”, crede istoricul Norbert Frei.
Însă, atâta vreme cât interpretarea de bază a zile de 8 mai 1945 nu cade pradă revizuirii, ea este legitimă şi explicabilă din punct de vedere uman. „Drumul germanilor către libertate”, a spus filozoful Peter Sloterdijk, „a trecut prin urechile acului înfrângerii”.
