COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Lecția de viitor este că guvernele de la București nu se pot aștepta la o solidaritate fără fisuri din partea Comisiei Europene, atunci când și-ar propune să limiteze evaziunea companiilor din interiorul Uniunii.
O bună parte din dezamăgirea încercată de cetățenii diferitelor țări membre față de Uniunea Europeană se datorează sentimentului, îndreptățit sau nu, că Europa se bazează pe o formă de liberalism care oferă multinaționalelor privilegii fără contrapartidă egală. Pe de o parte, marile companii profită de liberalizarea pieții unice, pe de alta, trag folose consistente din diversitatea de regimuri fiscale.
Iar când țările din Vest se baricadează împotriva muncitorilor ieftini, semnalând că aceștia profită de diversitatea de regimuri fiscale, dezamăgirea sporește. În definitiv, dumpingul social la care se face trimitere este imaginea în oglindă a evaziunii fiscale practicate de marile companii. Fiecare profită cum poate, dar într-o relație cu totul asimetrică. Asimetria se manifestă și la nivelul limbajului: în cazul muncitorilor detașați se vorbește despre ”fraudă”, pe când cu privire la marile companii se spune eufemistic ”optimizare fiscală”. Nu întâmplător sunt liberali în spațiul occidental care se opun modificării directivei cu pricina, căci au întrevăzut că o nouă reglementare în acest punct va antrena inevitabil reglementări pe toate planurile, riscând să pună capăt ”derogărilor” atât de profitabile în prezent.
În orice caz, Comisia Europeană pare hotărâtă să-și continue ofensiva împotriva evaziunii, prin adoptarea unor măsuri graduale. Într-un interviu acordat joi ziarului le Monde, comisarul de resort, Pierre Moscovici, relua ideea normelor europene de impozitare (în engleză Common Consolidated Corporate Tax Base). Întrebat cum pot fi constrânse multinaționalele să plătească impozitul acolo unde obțin profit, el a enumerat două căi. Prima ar fi ca statele membre să facă schimb de informații, a doua ar fi convergența: ”De aceea avem nevoie de reguli unice de impozitare la nivel european. S-ar însuma astfel profiturile unei multinaționale în Uniune și s-ar repartiza între țările vizate în funcție de activitatea reală a întreprinderii, de cifra sa de afaceri și de gradul de implantare”. Comisarul a mai adăugat că speră ca această propunere de directivă să fie adoptată până la finele mandatului actualei Comisii (în 2019).
Chiar dacă aceste idei par deocamdată departe de urgențele care frământă guvernul de la București, e bine să vedem despre ce este vorba. Ideea normelor unice (CCCTB) e mai veche, dar a fost reluată anul trecut într-un context politic mai favorabil: acordul de liber schimb cu SUA picase și Europa părea după Brexit că poate stimula un soi de naționalism european (E. Macron e cea mai bună ilustrare). Pe scurt, multinaționalele ar depune o singură declarație fiscală la nivel european, iar baza lor de impozitare s-ar calcula nu separat în țările în care activează, ci în mod centralizat, încât nu ar mai putea ascunde nimic. Iar țările interesate ar aplica apoi cota lor proprie de impozitare profitului care le-ar reveni.
Să observăm în primul rând că această preocupare dezvăluie că, la nivelul Comisiei, Directiva 1164 este considerată insuficientă. Ea nu acoperă toate unghiurile, pe când o unică declarație de impunere ar face teoretic evaziunea imposibilă. În al doilea rând, să remarcăm că această idee este croită mai curând pentru taxarea giganților americani și, în orice caz, a unor multinaționale din afara Europei. Ea ar putea la rigoare servi și României, dar nu întotdeauna, căci o mare companie europeană (marii investitori și operatori economici sunt vest-europeni) ar putea avea filiale și în afara ei și atunci declarația unică europeană nu ar servi la mare lucru. Ambiția Comisiei pare mai curând aceea de a înfrânge practica unor state ca Irlanda care percep impozite simbolice unor giganți ca Apple, permițându-le astfel să domine piața (vest) europeană.
Dar lecția de viitor este că guvernele de la București, oricare ar fi ele, nu se pot aștepta la o solidaritate fără fisuri din partea Comisiei atunci când și-ar propune să limiteze evaziunea practicată de companii din interiorul Uniunii. Ar fi mai realist prin urmare ca administrațiile românești să nu mizeze pe ”arbitrajul fiscal” de la Bruxelles, ci mai curând să întrețină permanent o relație directă și flexibilă cu marile companii relevante. O relație strânsă de cointeresare (chiar și una exigentă, căci exigența inspiră respect) face mai mult decât ghilotina unei Directive europene.
