COMENTARIU DEUSTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
O bună interpretare a legii este aceea care îngrădește posibilitatea unui abuz chiar dacă în felul acesta unii vinovați scapă nepedepsiți.
O decizie recentă a Curții Constituționale privitoare la Codul penal a provocat multe comentarii critice. S-a remarcat, de pildă, că prin noua interpretare a conflictului de interese, primul-ministru Victor Ponta sau fostul primar de la Constanța Radu Mazăre scapă de o parte din acuzațiile care le-au fost aduse. Și nu doar ei, ci și alții care au fost acuzați că ar fi creat avantaje unor foști parteneri de afaceri. Decizia CCR ar prezenta prin urmare o mulțime de inconveniente și ar pune frână luptei împotriva corupției. (v. RL, Ondine Gherguț)
Chiar dacă din punct de vedere strict tehnic aceste observații sunt corecte, decizia Curții Constituționale ar trebui mai curând salutată, căci ea împiedică săvârșirea unor abuzuri. În anumite cazuri, Codul penal putea fi eficient, dar în altele lăsa loc unor acțiuni absurde și excesive.
Este vorba de Art.301 alin.(1) din Codul penal, referitor la conflictul de interese în cazul unui funcționar public, prin care se interzice acestuia să decidă în beneficiul cuiva cu care s-a aflat ”în raporturi comerciale”. Curtea a apreciat însă că formularea e vagă și alunecoasă, fiind de natură ”a împiedica determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese” (CCR, comunicat de presă).
Dacă parchetul află că un primar a acordat un contract firmei la care a fost acționar, va trebui să abandoneze cazul în lipsă de temeiuri legale. Prin urmare e adevărat că, prin noua interpretare a legii, procurorii pierd un instrument folositor. Dar procurorii nu au decât un rol limitat în înfăptuirea justiției. O bună interpretare a legii este aceea care îngrădește cât mai mult cu putință posibilitatea unui abuz chiar dacă în felul acesta rămân nepedepsiți unii dintre cei vinovați. Acesta este prețul. Cu alte cuvinte, ar fi bine să ne ferim ca legile anticorupție să semene cu raidurile aviatice care înregistrează tot mai multe ”pagube colaterale”. Căci, pe măsură ce victimile inocente devin tot mai numeroase, te întrebi dacă prețul intransigenței merită să fie plătit.
Mai există însă un argument major împotriva acestei interpretări a conflictului de interese. ”Raporturile comerciale” care sunt incriminate de Codul penal nu acoperă decât o mică parte din aria relațiilor subiective care ar putea vicia o decizie publică. Dintr-o pudoare ușor de înțeles, legiuitorul nu a enumerat între situațiile condamnabile pe cele erotice, or probabil că nu există nimic mai frecvent decât favorurile făcute amantei sau amantului. Am ales relațiile erotice deoarece ele sunt, în sensul lor propriu și figurat, cea mai puternică expresie a acelei subiectivității umane de natură să deturneze o decizie rațională. Și dacă lucrurile stau așa (și așa stau!), legea penală românească este și oarbă și incisivă, exact ca o dronă prost ghidată. E mai bine cum a decis CCR care a limitat conflictul de interese la sfera familiei, păstrându-se într-o zonă strict controlabilă.
Dar probabil că nu pudoarea, ci altul va fi fost motivul principal pentru care legiuitorul nu a cuprins în sfera conflictului de interese relațiile erotice. Dacă ar fi intrat pe acest teren, ar fi încălcat dreptul la intimitate. Or aici se află contradicția în care se zbate justițiarul liberal. Ambiția lui este să-i prindă și să-i condamne pe aceia care se abat de la criteriile obiective și măsurabile ale unei decizii din sfera politicii publice, dar fără să tulbure sfera intimității. Atâta doar că orice deturnare a obiectivității este, prin definiție, subiectivă și egoistă, ținând cu necesitate de sfera intimității. Relațiile erotice – de orice fel ar fi ele – sunt epitomul însuși al conflictului de interese.
Prin urmare, dacă legea nu poate intra în toate ascunzișurile vieții omenești, este mai bine să rămână în zonele clare și perfect controlabile. Orice incursiune punitivă în sfera subiectivității riscă să se transforme într-un abuz.
