COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE PETRE M IANCU
Ce vrea de fapt Rusia amestecându-se făţiş în litigiul sirian? Şi cum reacţionează, cum ar trebui să reacţioneze occidentul la această imixtiune? Ce speră să obţină vestul şi ce va primi?
Observatorului atent care încearcă să desluşească sensul evenimentelor din Orientul Mijlociu ori traiectoria fronturilor în conflictul sirian îi vuieşte, de zile în şir, capul.
Intruziunea directă şi deschisă a Rusiei în acest complex război, iniţial local, apoi regional, purtat de ani de zile prin interpuşi şi, în fine, potenţial mondial, a sporit confuzia şi temerile oricum ample ale celor ce încearcă să înţeleagă ce se petrece şi ce ar trebui făcut.
Singurul leac al migrenei, confuziei şi temerilor observatorilor e o combinaţie de logică şi informaţie nefalsificată.
Pe moment, Rusia pretinde că ar fi bombardat poziţii ale statului islamic, aserţiune respinsă clar şi fără echivoc de surse credibile ale opoziţiei siriene. De pildă de Sadiqu al-Mousllie, reprezentant al Consiliului Naţional Sirian, intervievat de postul naţional de radio german, Deutschlandfunk. Potrivit lui, Rusia a bombardat mai degrabă civili decât instalaţii ale teroriştilor islamici.
Moscova urmăreşte să consolideze scindarea de facto a ţării şi controlul regimului Assad, aliat al Kremlinului, asupra litoralului, zona de coastă şi oraşele Homs şi Hama, constituind trunchiul viitorul stat guvernat de regimul de la Damasc.
În restul Siriei de nord şi de est s-au înstăpânit jihadiştii statului islamic şi ai reţelei al Quaida. „Se ştie bine unde se află diversele grupări şi poziţiile statului islamic, dar Rusia”, a mai precizat reprezentantul Consiliului Naţional Sirian, „a optat pentru bombardarea altor obiective”.
Afirmaţiile lui privind bombardarea de către ruşi a unor obiective ţinând de opoziţia anti-Assad, dar nu de ISIS, au fost confirmate de declaraţiile oficialilor americani. Totuşi, şeful diplomaţiei ruse, Lavrov, a dezminţit integral aceste informaţii, inclusiv uciderea de civili, pretinzând că acuzaţiile occidentale ar fi false. Toate acestea nu l-au împiedicat pe omologul său american, Kerry, să stea de vorbă cu ministrul de externe al lui Putin şi să anunţe discuţii de coordonare a raidurilor aeriene din Siria.
Altă tentativă de coordonare avusese loc recent în discuţii ruso-israeliene la nivel înalt. Ele n-au rezolvat problemele regionale, fiindcă de partea Rusiei şi a regimului de la Damasc luptă, în Siria, unităţi ale Hizbollah, o grupare extremistă şiită finanţată şi condusă de fundamentaliştii iranieni, a căror ostilitate anti-israeliană nu e un secret.
E lesne de imaginat ce pericole implică acest cocteil exploziv. Care îi sperie pe mulţi într-atât, încât au început să circule chiar şi în publicaţii aparent serioase zvonuri alarmiste anunţând prezumtivul debut al celui de-al III-lea Război Mondial.
Uşor determinabil este cui prodest acest alarmism. Pretenţiile ruseşti de combatare a terorismului statului islamic sunt pro-domo. De ele profită Rusia şi omul ei de la Damasc. Teroriştii n-au în schimb a se teme prea mult.
Căci perpetuarea existenţei şi ameninţării lor este în interesul Kremlinului. La urma urmei, teroriştii islamişti oferă un alibi minunat propunerilor ruse de menţinere la cârmă a satrapului Moscovei, Bashar al Assad, în ciuda faimei sale de criminal în masă, obţinută prin cramponarea liderului de la Damasc de fotoliul prezidenţial. Această cramponare s-a soldat cu jertfirea a sute de mii de vieţi siriene.
Că preşedintele rus Vladimir Putin pretinde a lupta contra statului islamic e o scamatorie de mare succes. Ea oferă Kremlinului diverse pârghii politice, diplomatice, economice şi militare. Consolidarea durabilă a capului de pod rusesc din Siria e doar una din ele. Alta, poate chiar mai importantă, e de ordin diplomatic. Pe uşa din dos Rusia încearcă, nu fără succes, să-i determine pe oficalii apuseni să creadă, ori să pretindă a crede, în ficţiunea necesităţii unei colaborări chipurile „inevitabile” cu Moscova.
În consecinţă, liderii occidentali ar urma să fie convinşi să renunţe la sancţiunile impuse Rusiei după agresarea, de către forţele lui Putin, a Ucrainei, precum şi după raptul teritorial care a lăsat Kievul fără Crimeea şi controlul asupra regiunilor din estul ţării. În Europa, stânga şi extrema stângă se arată foarte dispuse să pună botul la colportarea basmelor narate de propagandiştii Moscovei.
Or, din toate aceste manevre, liderul de la Kremlin speră să extragă şi un al treilea avantaj, deloc neglijabil. E vorba de un enorm profit de imagine în rândul forţelor populiste şi ultranaţionaliste, ori de extremă stânga din Europa, care, cot la cot cu uriaşa maşinărie propagandistică rusească, participă în aceste zile la întărirea cultului personalităţii lui Putin.
În fapt, imaginea tiranului nu profită decât de pe urma demisiilor, impotenţelor, laşităţilor şi slăbiciunilor politicilor americane şi occidentale. Care, în numele unei iluzorii „cooperări”, sunt pe cale să-şi celebreze falimentul total, fără să obţină nici un fel de avantaj sub forma unei diminuări a presiunii migraţioniste. Care, potrivit unui calcul realist, riscă să sporească în urma acţiunilor ruseşti, în loc să scadă, de vreme ce bombardamentele lui Putin par să fie menite să distrugă poziţiile oricum precare ale opoziţiei moderate anti-Assad.
E timpul ca vestul să înceapă să-şi definească mai clar propriile interese, tactici şi strategii în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi să evite mai eficient căderea în capcana scamatoriilor ruseşti. Dar e greu de crezut că o va putea face atâta vreme cât preşedintele Obama va rămâne la Casa Albă.