Home Analize Cum calcă în picioare Coana Europa statul de drept românesc

Cum calcă în picioare Coana Europa statul de drept românesc

0

de Silvia Uscov, avocat, Managing Partner USCOV | Attorneys at law

Partea I

Acest articol își propune să analizeze în:

a) Partea Ivalabilitatea în prezent a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (mai departe „Decizia MCV”)[1]

b) Partea a II-a: supremația vs. primatul în raporturile dintre ordinea juridică națională și ordinea juridică a UE, precum și considerentele și efectele Hotărârii din 18.05.2021 pronunțată de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, Asociația «Forumul Judecătorilor din România» și alții (mai departe „Hotărârea CJUE din 18.05.2021”)[2], precum și ale Hotărârii din 21.12.2021 pronunțată de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-357/19cEuro Box Promotion și alții, C-379/19 DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociația «Forumul Judecătorilor din România», C-811/19FQ și alții și C-840/19NC (mai departe „Hotărârea CJUE din 21.12.2021”)[3]

Partea a II-a. Raportul între ordinea juridică națională și ordinea juridică a UE

Mai întâi se impune a stabili ce înseamnă supremația unui act și ce înseamnă primatul sau prevalența unui act, iar, cu ocazia apariției Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa și în contextul necesității de ratificare a acestuia de către Spania, Curtea Constituțională spaniolă a adoptat Declarația nr. 1/2004[4] în care explică aceste noțiuni elementare:

Supremația și primatul sunt categorii care s-au dezvoltat într-o ordine distinctă. Prima, în cea a aplicării reglementărilor în vigoare; cea din urmă, în cel al procedurilor de reglementare. Supremația se exprimă în caracterul ierarhic superior al unei reglementări și, prin urmare, este o sursă de validitate a reglementărilor inferioare, conducând la nulitatea subsecventă a acestora din urmă dacă contravin prevederilor impuse în mod imperativ în primaPrimatul, totuși, nu se susține neapărat pe ierarhie, ci mai degrabă pe distincția dintre sfera de aplicare a diferitelor reglementări, în principal valabile, dintre care, însă, una sau mai multe dintre ele au capacitatea de a le înlocui pe altele în virtutea aplicării lor preferenţiale sau predominante din diverse motive. În principiu, orice supremație implică primatul (ceea ce duce la echivalența ei ocazională), cu excepția cazului în care aceeași reglementare supremă a stabilit, într-un anumit domeniu, propria înlocuire sau neaplicare. Supremația Constituției este așadar compatibilă cu sistemele de aplicare care acordă preferință aplicativă reglementărilor din altă legislație decât legislația națională, atâta timp cât Constituția însăși a stabilit această dispoziție, ceea ce se întâmplă exact cu prevederea prevăzută la art. 93, care permite transferul de competențe rezultate din Constituție în favoarea unei instituții internaționale astfel abilitate constituțional pentru reglementarea unor materii până atunci rezervate competențelor interne constituite și aplicarea acestora. Pe scurt, Constituția a acceptat, în virtutea art. 93, primatul legislației Uniunii în domeniul de aplicare inerent acestei legi, asa cum este acum recunoscut expres în art. I-6 din tratat. (…)

În cazul improbabil în care, în dinamica ulterioară a legislației Uniunii Europene, legea respectivă este considerată ireconciliabilă cu Constituția Spaniei, fără ca ipoteticele excese ale legislației europene față de Constituția Europeană însăși să fie remediate prin căile obișnuite stabilite, mai departe, în ultimă instanță, conservarea suveranității poporului spaniol și supremația dată a Constituției ar putea conduce Curtea să abordeze problemele care, într-un asemenea caz, s-ar pune. În împrejurările actuale, respectivele probleme sunt considerate inexistente prin procedurile constituționale corespunzătoare (…).

Prin urmare, ceea ce se poate extrage de aici este faptul că:

– supremația este analizată într-un raport vertical, de la sursă la derivat, în care derivatul care nu este conform sursei este lovit de nulitate

– primatul este analizat într-un raport orizontal, în care ambele reglementări sunt pe același palier, și aplicarea lor se face într-un sistem de prioritizare în funcție de sursa din care provin și conform regulilor stabilite potrivit sursei primordiale

Pentru a determina modalitatea în care România a ales să se raporteze la ordinea internațională stabilită prin tratatele pe care le semnează și în care se angajează să respecte anumite obligații în schimbul drepturilor de care se bucură, trebuie să analizăm art. 11, art. 20 și art. 148 și să observăm diferențele între ele.

Art. 11 – Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

Art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.”

Constituția României își conservă statutul de sursă primordială a ordinii juridice în România, iar modul în care aceasta înțelege să se raporteze la tratatele pe care le încheie este următoarea:

a) în privința tratatelor privind drepturile omului, se acordă prevalență garanțiilor celor mai înalte pentru drepturile fundamentale ale omului, indiferent unde acestea sunt consemnate, în Constituție, în tratate speciale sau în tratatele constitutive ale UE

b) în privința tratatelor constitutive, se acordă prevalență fie legiuitorului național (român), fie legiuitorului unional (european), în funcție de competențele, exclusive sau partajate, care au fost acordate UE în anumite domenii de reglementare, ținându-se, însă, întotdeauna cont de faptul că sursa primordială care stabilește prevalența este chiar Constituția României, aspect având, după cum vom vedea, influență asupra competenței celor două curți, respectiv CCR sau CJUE

Numai prin revizuirea Constituției, ca expresie a suveranității naționale, se poate ratifica un tratat care ar cuprinde dispoziții contrare Constituției. Constituția este cea care garantează executarea obligațiilor din tratate astfel încât acesta este actul primar ce dă naștere viitoarelor relații dintre state și numai în limitele trasate de Constituție și, în subsidiar, de tratate, bineînțeles. De asemenea, conform art. 147 alin. 3 raportat la 146 lit. b din Constituție, CCR are ca atribuție pronunțarea înainte de ratificare asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Art. 148 reglementează situația specială a tratatelor constitutive ale UE (TUE și TFUE), a actelor de revizuire a tratatelor constitutive, dar și dreptului UE. Se precizează faptul că acestea au prioritate față de dispozițiile contrare din „legile interne” și cu respectarea prevederilor Actului de aderare. „Legile interne” se referă la legislația infraconstituțională, adică ceea ce se află sub Constituția României în ordinea juridică (dreptul național). De asemenea, se prevede faptul că obligațiile din Actul de aderare, precum și din tratate și actele subsecvente adoptate în temeiul acestora, se duc la îndeplinire de către Parlament, Guvern și autoritatea judecătorească, ca expresie a cooperării loiale între România și UE.

Această modalitate de interpretare a fost statuată chiar de către Curtea Constituțională a României, care s-a pronunțat prin Decizia nr. 80/16.02.2014[5] (publicată în  M.Of nr. 246/07.04.2014) asupra supremației Constituției României odată cu analizarea constituționalității propunerii legislative privind revizuirea Constituției, cu referire la interpretarea disp. art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană care avea următoarea formă propusă pentru alin. 2: „România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice naţionale, a dreptului Uniunii Europene, conform obligaţiilor asumate prin actul de aderare şi prin celelalte tratate semnate în cadrul Uniunii.”

După cum se poate deduce, România a vrut în 2014 să nu mai prevadă faptul că tratatele constitutive „au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”, ci, eventual, chiar față de Constituția României, prin utilizarea expresiei „în cadrul ordinii juridice naționale” (ordinea juridică națională cuprinde și Constituția, spre deosebire de expresia legile interne), fapt ce ar fi amenințat însăși identitatea națională a României.

Curtea Constituțională a României a formulat în 2014 următoarele principii, care rămân valabile și în prezent tocmai în considerarea faptului că deciziile CCR sunt general obligatorii, conform art. 147 din Constituția României:

450. Referitor la modificarea alin. (2) al art. 148, Curtea constată că aceasta este neconstituţională pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

451. Prin Hotărârea din 9 martie 1978 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent a Uniunii Europene) în Cauza C-106/77, s-a statuat că, „în temeiul principiului preeminenţei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării în vigoare, inaplicabilitatea ipso jure a oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale existente, ci şi – datorită faptului că aceste dispoziţii fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare”.

452. Curtea constată că actualul text din Constituţie dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. În legătură cu noţiunea de „legi interne”, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a făcut o distincţie între Constituţie şi celelalte legi. De asemenea, aceeaşi distincţie este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

453. Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie.

454. De asemenea, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate.

455. Stabilind că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio circumstanţiere în cadrul ordinii juridice naţionale, nedistingând între Constituţie şi celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund faţă de ordinea juridică a Uniunii Europene.

456. Din această perspectivă, Curtea reţine că Legea fundamentală a statului – Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice (a se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunţată de Tribunalul Constituţional al Republicii Polonia).

457. Totodată, Curtea constată că instanţele de contencios constituţional „beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992” (a se vedea în acest sens Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012).

458. Aşadar, a accepta noua formulare propusă la art. 148 alin. (2) ar echivala cu crearea premiselor necesare limitării competenţei Curţii Constituţionale, în sensul că doar actele normative care sunt adoptate în domenii ce nu fac obiectul transferului de competenţe către Uniunea Europeană ar mai putea face obiectul controlului de constituţionalitate, în timp ce actele normative care reglementează, din punct de vedere material, în domeniile partajate s-ar supune în mod exclusiv ordinii juridice a Uniunii Europene, fiind exclus controlul de constituţionalitate asupra acestora. Or,indiferent de domeniul în care actele normative reglementează, ele trebuie să respecte supremaţia Constituţiei României, potrivit art. 1 alin. (5).

459. Astfel, Curtea constată că o asemenea modificare s-ar constitui într-o limitare a dreptului cetăţenilor de a se adresa justiţiei constituţionale pentru apărarea unor valori, reguli şi principii constituţionale, adică suprimarea unei garanţii a acestor valori, reguli şi principii, care includ şi sfera drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.”

Trebuie observat că, la acea vreme, nici UE, nici asociațiile de magistrați din România nu s-au sesizat că acea decizie a CCR ar pune în pericol statutul de membru al României în UE, așa cum au făcut-o după comunicatul CCR din 23.12.2021.

Mai departe, se impune a verifica și voința națională exprimată în considerentele garantului supremației legii fundamentale, adică în Decizia CCR nr. 148/16.04.2003[6] (publicată în M.Of. nr. 317/12.05.2003)  privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României anterior aderării României la UE:

Cu referire la problema transferării unor atribuţii ale României către instituţiile comunitare, Curtea Constituţională retine ca textul art. 145^1 are în vedere exercitarea suverana a voinţei statului român de a adera la tratatele constitutive ale Uniunii Europene printr-o lege, a carei adoptare este condiţionată de o majoritate calificată de două treimi. Actul de aderare are o dubla consecinţa, şi anume, pe de o parte, transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, iar pe de altă parte, exercitarea în comun, cu celelalte state membre, a competentelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecinţa, Curtea retine ca, prin simpla apartenenţa a unui stat la un tratat internaţional, acesta îşi diminuează competentele în limitele stabilite de reglementarea internatională. Din acest prim punct de vedere, apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor Unite, la Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor Comunităţii Europene, la Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau calitatea României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate internaţionale are semnificatia unei restrangeri a competentelor autorităţii statale, o relativizare a suveranităţii naţionale. Însă aceasta consecinţa se impune a fi corelata cu cea de-a doua consecinţa, cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională retine ca actul de integrare are şi semnificatia partajarii exerciţiului acestor atribute suverane cu celelalte state componente ale organismului internaţional. Prin urmare, Curtea Constituţională constata ca prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin inzestrare, o „supracompetenta”, o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis sa exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident ca în actuala era a globalizarii problematicii omenirii, a evolutiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scara planetara conceptul de suveranitate naţionala nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolari inacceptabile.

Faţă de toate acestea, Curtea reține că, întrucât dezideratul de aderare a României la structurile euroatlantice este legitimat de interesul tarii, suveranitatea nu poate fi contrapusa telului de aderare.

Curtea Constituţională urmează sa examineze însă dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi de independenta.

Cu privire la suveranitatea statului, ca trăsătură peremptorie a acestuia, Curtea observă că ea nu intră sub incidenţa art. 148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intra sub aceasta incidenţa caracterul independent al statului român. Independenta este o dimensiune intrinseca a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine statator în Constituţie. În esenta, independenta are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub acest aspect este evident ca aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimarii independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României. Din acest punct de vedere Curtea constata ca introducerea celor două noi articole în Constituţie – art. 145^1 şi 145^2 – nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii.

Pe de altă parte, Curtea mai reține că aderarea la Uniunea Europeană, o dată realizată, implică o serie de consecinţe care nu s-ar putea produce fără o reglementare corespunzătoare, de rang constituţional.

Prima dintre aceste consecinţe impune integrarea în dreptul intern a acquisului comunitar, precum şi determinarea raportului dintre actele normative comunitare şi legea internă. Soluţia propusă de autorii iniţiativei de revizuire are în vedere implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Consecinţa aderării pleacă de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au înţeles sa situeze acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – pe o poziţie intermediara între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii. Curtea Constituţională constata ca aceasta dispoziţie, cuprinsă în art. 145^1, nu aduce atingere prevederilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii şi nici altor dispoziţii ale Legii fundamentale, fiind o aplicaţie particulară a dispoziţiilor actualului art. 11 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Totodată Curtea observă că, în scopul integrării în Constituţia României a acestei concepţii europene, se impune completarea dispoziţiilor art. 11 cu un nou alineat, scop în care se prevede expres în propunerea legislativă de revizuire ca, „În cazul în care un tratat la care România urmează sa devină parte conţine dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.” Pentru a i se asigura acestei prevederi constituţionale un caracter operational, se propune introducerea unei alte dispoziţii, cuprinsă la art. 144 lit. a^1), potrivit căreia Curtea Constituţională „se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori„.

Această viziune este în concordanță cu cea exprimată de specialiștii în drept constituțional, care au susținut chiar mai mult, că „în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare[7](notă: eu apreciez că, totuși, legile constituționale se situează sub tratatele constitutive ale UE).

În legătură cu Comunicatul CCR din 23.12.2021 referitor la necesitatea de revizuire a Constituției pentru a se pune în aplicare Hotărârea CJUE din 21.12.2021[8], în 2012, Curtea Constituțională a Lituaniei a trebuit să decidă asupra supremației Constituției naționale în raport cu tratatele internaționale, respectiv care este calea de urmat atunci când se observă ulterior că dispozițiile unui tratat, astfel cum acestea sunt interpretate de o curte internațională înființată prin dispozițiile acestuia, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, intră în contradicție cu dispozițiile Constituției.

În speță se punea aceeași problemă ca în cazul României în prezent numai că nu în raport de interpretarea TFUE de către CJUE, ci acolo era vorba de interpretarea CEDO de către CtEDO, în sensul de a determina care este efectul unei decizii a CEDO asupra Constituției lituaniene și a practicii Curții Constituționale lituaniene atunci când aceasta schimbă în esență reglementarea de cel mai mare rang, legea fundamentală.

Această din urmă Curte a stabilit la nivel de principiu că numai prin revizuirea Constituției s-ar putea pune în aplicare decizia CEDO, hotărârea fiind redată în raportul Comisiei de la Veneția din 2014 intitulat „Cooperarea Curților Constituționale în Europa – Situația actuală și perspective”[9].

De remarcat este faptul că, în contradicție cu Constituția lituaniană, se pare, conform art. 20 din Constituția României, singurele tratate care prevalează în fața Constituției României astfel încât chiar dispozițiile constituționale trebuie interpretate în lumina acestora, sunt tratatele internaționale privind drepturile omului. Prin urmare, în cazul unor decizii CEDO pronunțate față de România, nu este necesară revizuirea Constituției pentru a se da prevalență dispozițiilor acestora, spre deosebire de orice alt tratat, inclusiv tratatele constitutive ale UE, unde este necesară revizuirea Constituției.

Paragrafele relevante din hotărârea Curții Constituționale a Lituaniei din 2012:

În cursul implementării obligațiilor internaționale ale Republicii în dreptul intern, trebuie să se țină seama de principiul superiorității Constituției consacrat în articolul 7.1 din Constituție. Subliniat de Curtea Constituțională, sistemul juridic al Republicii se întemeiază pe faptul că orice lege sau alt act juridic, precum și tratatele internaționale ale Republicii, nu trebuie să intre în conflict cu Constituția. În sine, prevederea constituțională a supremației Constituțiilor nu poate invalida o lege sau un tratat internațional, dar cere ca prevederile acestuia să nu contravină prevederilor Constituției.

Interpretând necesitatea punerii în aplicare a deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a spus că instituțiile constituționale ale demiterii, jurământul și dreptul electoral sunt strâns legate între ele și integrate. Schimbarea oricărui element al acestor instituții ar modifica conținutul altor instituții conexe, adică sistemul de valori înrădăcinat în toate instituțiile constituționale menționate anterior ar fi schimbat. Deci, în sine, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului poate să nu servească drept temei constituțional pentru reinterpretarea (corectarea) doctrinei constituționale oficiale (dispozițiile acesteia) dacă o astfel de reinterpretare, în absența modificărilor corespunzătoare ale Constituției, a schimbat per ansamblu reglementarea constituțională (inter alia integritatea instituțiilor constituționale demiterea, jurământul și dreptul electoral) în esență. Acest lucru este valabil și în cazul în care a perturbat sistemul de valori înrădăcinate în Constituție și a diminuat garanțiile de protecție a superiorității Constituției în sistemul juridic.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că respectarea dreptului internațional (adică respectarea obligațiilor internaționale asumate din propria voință) și respectarea principiilor de drept internațional universal recunoscute (precum și principiul pacta sunt servanda) sunt o tradiție juridică și un principiu constituțional al statului independent restaurat al Lituaniei. Prin urmare, din articolul 135.1 din Constituție, reiese o obligație a Republicii de a înlătura incompatibilitatea menționată mai sus a prevederilor articolului 3 Protocolul 1 CEDO cu articolele 59.2 și 74 din Constituție. Deși ținând cont de faptul că, așa cum sa menționat, sistemul de drept se întemeiază pe principiul superiorității Constituției, adoptarea modificărilor corespunzătoare ale Constituției este singura modalitate de a elimina această incompatibilitate.

Tratatul de la Lisabona (amendează Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma), fiind redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE) este primul tratat semnat de România în calitate de membru al UE.

El este o normă de drept internațional, nu o normă de drept european, iar dreptul primar european este reprezentat, în acest fel, de actele subsecvente (legislația infraconvențională) cu caracter obligatoriu (normele adoptate în executarea acestora, de regulă de Comisia Europeană, constituie drept secundar european). Așa cum dreptul național este un derivat al Constituției României, fiind adoptat de către autoritățile naționale prevăzute în aceasta, așa dreptul UE este un derivat al Tratatului de la Lisabona, fiind adoptat de către instituțiile UE prevăzute în acesta.

În cuprinsul art. 4 alin. 2 TUE, putem desprinde esența raportului între dreptul Uniunii Europene și Constituțiile naționale: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.”

Principiile pe care se întemeiată UE sunt exprimate în primele articole din Tratatul privind Uniunea Europeană, fiind important a preciza că, în conformitate cu disp. art. 5 alin. 1 din TUE, delimitarea competențelor UE este guvernată de principiul atribuirii, astfel încât orice competență care nu este atribuită UE prin tratate aparține statelor membre (art. 4 alin. 1 TUE), iar exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.

Au fost adoptate o serie de declarații anexate la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007, printre care și:

– Declarația nr. 17 aplicabil tuturor statelor membre se referă la supremație și prevede următoarele:

Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.

În plus, Conferința a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final:

„Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007

Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL (1)), supremația nu era menționată în tratat. Situația nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție.

– Declarația nr. 42 cu privire la articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevedere următoarele:

Conferința subliniază faptul că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care face parte integrantă dintr-un sistem instituțional bazat pe principiul competențelor de atribuire, nu poate constitui temeiul pentru extinderea competențelor Uniunii dincolo de cadrul general pe care îl constituie totalitatea dispozițiilor tratatelor și, în special, acele dispoziții care definesc misiunile și acțiunile Uniunii. În orice caz, articolul respectiv nu poate să constituie temeiul pentru adoptarea unor dispoziții care, în esență, ar avea ca efect modificarea tratatelor cu eludarea procedurii prevăzute în acest scop.”

Este interesant de observat că nu există o prevedere expresă care să afirme supremația Tratatului de la Lisabona în raport cu constituțiile naționale, acest aspect căpătând mai mult o dimensiune politică, decât juridică, dorind să se poată adapta pe cale jurisprudențială în funcție de acceptarea din partea statelor membre a cedării unei părți din suveranitatea lor și constituirea unei baze federale a sistemului de drept la nivel unional. Astfel, rolul CJUE devine primordial în reconfigurarea fundației UE, dar nu fără a încălca suveranitatea națională.

Hotărârea din 15.07.1964 în Cauza 6/46 (Costa/Enel[10]), menționată în Declarația nr. 17 mai sus citată, expune nu supremația, ci principiul primatului dreptului european(comunitar/unional) față de legislația infraconstituțională (dreptul național), nu față de însăși constituția unui stat membru, iar acest lucru este reflectat în cuprinsul următoarelor paragrafe:

având în vedere că această integrare a dispozițiilor care provin din izvoare comunitare în dreptul fiecărei țări membre, precum și, într‑un sens mai general, litera și spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să îi fie opozabilă;

că forța executivă a dreptului comunitar nu poate, într‑adevăr, varia de la un stat la altul în funcție de legile interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului menționate la articolul 5 alineatul (2) și nici nu poate da naștere unei discriminări interzise prin articolul 7;

că obligațiile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunității nu ar fi necondiționale, ci doar eventuale, în cazul în care acestea ar putea fi puse în discuție prin actele legislative viitoareale semnatarilor;

că, atunci când statelor le este recunoscut dreptul de a acționa unilateral, acest fapt are ca temei o clauză specială precisă [de exemplu, articolul 15, articolul 93 alineatul (3), articolele 223-225];

că, pe de altă parte, cererile de derogare ale statelor sunt supuse procedurilor de autorizare [articolul 8 alineatul (4), articolul 17 alineatul (4), articolele 25, 26, 73, articolul 93 alineatul (2) al treilea paragraf și articolul 226, de exemplu] care ar fi fără obiect în cazul în care acestea ar avea posibilitatea de a se sustrage de la obligațiile lor prin intermediul unei simple legi;

având în vedere că supremația dreptului comunitar este confirmată prin articolul 189, conform căruia regulamentele au caracter „obligatoriu” și „se aplică direct în fiecare stat membru”;

că această dispoziție, care nu este însoțită de nicio rezervă, ar fi lipsită de valoare în cazul în care un stat ar putea să îi anuleze efectele unilateral, printr‑un act legislativ opozabil textelor comunitare;

având în vedere că rezultă din ansamblul acestor elemente că, întrucât provine dintr‑un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s‑ar putea opune, așadar, în considerarea naturii sale specifice originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a‑și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși;

că transferul operat de către state, din ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comunitare, al drepturilor și obligațiilor corespunzătoare dispozițiilor din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane în raport cu care nu poate avea întâietate un act unilateral ulterior incompatibil cu noțiunea de Comunitate;”[11]

Analizând această cauză rezultă că singura legătură cu Constituția este dată de imposibilitatea adoptării unei legi de revizuire a Constituției ulterioară aderării și care să fie contrară dispozițiilor tratatului, pe când însăși Constituția în vigoare la data ratificării tratatului este apreciată ca fiind pe deplin conformă dispozițiilor acestuia.

România, în aplicarea art. 11 alin. 3 din Constituție, nu a considerat necesar să revizuiască propria Constituție pentru a ratifica Tratatul de la Lisabona deoarece nu a identificat prevederi constituționale care să vină în contradicție cu cele ale Tratatului la Lisabona.

Fig. 1 – Ordinea juridică conform Constituției României

În figura de mai sus am rezumat ordinea juridică și competența de control a respectării acesteia, urmând a o detalia și explica în cele ce urmează:

a) competența exclusivă – când discutăm despre domeniile acestea, competența de control aparține UE și se acordă prevalență Tratatului de la Lisabona tocmai pentru că legea fundamentală a stabilit atribuirea de competențe UE, respectiv a cedat (fără a cesiona cu titlu definitiv) o parte din exercițiul suveranității sale (nu din însăși suveranitate)

b) competența partajată – când discutăm despre domeniile acestea, trebuie să examinăm mai întâi care este sursa reglementării, Tratatul de la Lisabona sau Constituția României, conform principiului subsidiarității (voi detalia mai jos, pe competența partajată în domeniul de securitate, libertate și justiție)

Competența jurisdicțională aparține astfel:

– CJUE, care dă doar o interpretare obligatorie ordinii de drept UE, dar fără a putea invalida direct dreptul național, ci doar obliga statul membru să respecte ordinea juridică UE și, implicit, deciziile sale, sub sancțiuni pecuniare (procedura de infringement)

– CCR în cadrul controlului de constituționalitate a dreptului național prin raportare la art. 148 din Constituția României, putând invalida direct dreptul național (constatarea neconstituționalității), în măsura în care intră în contradicție cu ordinea juridică UE

– precum și un control atipic realizat de „primul judecător unional”, care este judecătorul național din instanțele de drept comun, care nu poate invalida direct dreptul național, dar poate să nu îl aplice, în măsura în care intră în contradicție cu ordinea juridică UE. El se va supune, după caz, hotărârilor CJUE în interpretarea ordinii juridice UE cu incidență asupra dreptului național, precum și deciziilor CCR care exercită controlul constituțional asupra dreptului național, dar și controlul dreptului UE în materia drepturilor fundamentale ale omului sau în deciziile prin care se constată încălcarea competențelor de către UE (a se vedea mai jos).

Interesantă în acest context este Hotărârea din 17.12.1970[12] în cauza C-11/70 (Internationale Handelsgesellschaft mbH), în care Curtea de Justiție a Comunității Europene s-a pronunțat astfel:

Recurgerea la normele juridice sau la noțiunile de drept național pentru a judeca validitatea măsurilor adoptate de instituțiile Comunității ar avea un efect negativ asupra uniformității și eficacității dreptului comunitar. Valabilitatea unor astfel de măsuri poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar. De fapt, legea care decurge din tratat, sursă de drept independentă, nu poate, prin însăși natura sa, să fie depășită de normele de drept național, indiferent de încadrare, fără a fi lipsită de caracterul său de drept comunitar și fără a pune în discuție însuși temeiul juridic al Comunității. Prin urmare, validitatea unei măsuri comunitare sau efectul acesteia într-un stat membru nu poate fi afectată de afirmațiile potrivit cărora aceasta ar contraveni fie drepturilor fundamentale formulate de constituția statului respectiv, fie principiilor unei structuri constituționale naționale.”

Ceea ce se dorește subliniat aici este faptul că, în domeniile de competență exclusivă sau partajată ale UE, Curțile Constituționale ale statelor membre nu pot invalida o normă a dreptului UE prin raportare la noțiunile din ordinea națională, ci numai prin raportare la noțiunile tratatelor constitutive ale UE. Acest lucru este discutabil în contextul drepturilor fundamentale ale omului, așa cum arăt mai jos.

c) drepturi fundamentale ale omului – când se pun în discuție acestea, controlul se exercită prin raportare la sursa primordială, Constituția României, care stabilește prevalența Constituției, Tratatului de la Lisabona sau altor tratate privind drepturile omului în funcție de cel care stabilește un standard mai ridicat de protecție a acestora, iar competența de pronunțare în această materie aparține CCR, care le va interpreta potrivit jurisprudenței CtEDO, sau chiar CtEDO, putându-se invalida dreptul UE

d) ultra vires – atunci când se încalcă competențele de către UE, respectiv principiul atribuirii, CCR poate interveni să restabilească ordinea juridică prin raportare la dispozițiile Constituției României, invalidând dreptul UE[13]

Bineînțeles, efectul deciziilor CCR care ar stabili fie că dreptul UE încalcă drepturile fundamentale ale omului sau a fost încălcat principiul atribuirii ar conduce la una dintre următoarele concluzii[14]:

– este necesară revizuirea Constituției, cu verificarea limitelor revizuirii prevăzute la art. 152 din Constituția României, ori

– este necesară amendarea Tratatului de la Lisabona sau modificarea/abrogarea dreptului UE deoarece nu se poate ca într-un singur stat acea dispoziție contrară să nu fie aplicabilă, iar în restul statelor membre să fie aplicabilă (totul sau nimic), ori

– este necesară retragerea din UE

În orice caz, putem concluziona fără îndoială că nu poate fi adoptat niciun act în ordinea juridică a UE sau să fie pronunțată o hotărâre a CJUE care să pună în discuție obligativitatea a deciziilor Curții Constituționale a României prevăzută la art. 147 alin. 4 din Constituție deoarece nici UE, nici România nu au avut în considerare la data aderării ca această prevedere din Constituție să devină inaplicabilă total în relația cu UE, iar revizuirea Constituției în acest sens ar încălca limitele stabilite potrivit art. 152 din Constituție pentru aceleași considerente pentru care nu s-a putut accepta nici revizuirea Constituției în sensul de a se acorda prevalență totală a ordinii de drept a UE față de ordinea juridică națională (a se reciti Decizia CCR nr. 80/16.02.2014, mai sus citată).

Problemele de control jurisdicțional a ordinii juridice nu se pun atât de mult în ceea ce privește competența exclusivă, ci mai degrabă în ceea ce privește competența partajată.

În cazul României, ca și în cazul celorlalte state membre, conform art. 4 alin. 2 lit. j TFUE, spațiul de libertate, securitate și justiție este un domeniu în care UE exercită o competență partajată, ceea ce înseamnă, în conformitate cu disp. art. 2 din același Tratat, că „Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite.”

De asemenea, pentru capitolele „Cooperare judiciară în materie penală” și „Cooperare polițienească”, „Parlamentele naționale asigură, cu privire la propunerile și inițiativele legislative prezentate în cadrul capitolelor 4 și 5, respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.” (art. 69 TFUE).

În conformitate cu disp. art. 5 alin. 3 TUE, „în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.”

Articolul unic din Protocolul nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate (anexă la Tratatul de la Lisabona) prevede că, „în ceea ce privește articolul 2 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene referitor la competențele partajate, în cazul în care Uniunea desfășoară o acțiune într-un anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competențelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include întregul domeniu.”

Hotărârea CJUE din 18.05.2021[15] este una care nu aduce noutăți în planul ordinii juridice, putând interpreta faptul că este o simplă reiterare a hotărârii din cauza Simmenthal, conform căreia i se dă dreptul judecătorului național să aplice direct dreptul UE fără a aștepta ca mai întâi să se pronunțe CCR asupra chestiunii în sensul constatării neconstituționalității prevederii din dreptul național contrară ordinii juridice UE, precum și prevederea de principiu în sensul că nici o lege constituțională, adică o lege de revizuire a Constituției, ulterioară devenirii membru UE, nu poate fi contrară ordinii juridice UE.

În schimb, Hotărârea CJUE din 21.12.2021[16] pare a extinde supremația ordinii juridice a UE inclusiv prin raportare la Constituția României, afirmând că „principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE[17]sau articolului 325 alineatul (1) TFUE[18] sau Deciziei 2006/928.”

Prin urmare, indiferent de cum se pronunță CCR anterior, în viziunea CJUE, instanța de drept comun poate decide în sens contrar dacă apreciază că decizia CCR:

a) este contrară art. 19 alin. 1 al II-lea paragraf TUE, adică decizia CCR nu ia în considerare o hotărâre a CJUE în interpretarea și aplicarea Tratatului de la Lisabona

b) sau este contrară art. 325 alin. 1 TFUE, adică decizia CCR ar tinde la diminuarea eforturilor în combaterea fraudei și a oricărei alte activități ilegale care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii

c) sau care este contrară Deciziei MCV

Chestiunile îngrijorătoare ale acestei hotărâri sunt faptul că poate naște insecuritate juridică în oricare dintre statele membre[19], în sensul că, indiferent de ceea ce decide o curte constituțională cu privire o normă națională, acea decizie poate fi aplicată de unele instanțe de drept comun, iar de altele nu, precum și faptul că atentează la competența curților constituționale, deși aceasta este stabilită prin legea fundamentală. 

Astfel, CJUE se plasează de la sine putere peste orice curte constituțională a statelor membre, dar nu se oprește aici, ci plasează inclusiv instanțele de drept comun peste orice curte constituțională a statelor membre, dând o adevărată lovitură statului de drept democratic, pe care se presupune că ar trebui să îl apere.

Așa cum am arătat în prima parte, Decizia MCV (2006/928/CE) nu mai este aplicabilă la acest moment în România deoarece a dispărut mecanismul clauzei de salvgardare care putea fi activată numai în decurs de 3 ani post-aderare astfel încât această considerație din cuprinsul Hotărârii CJUE din 21.12.2021 nu are suport juridic decât cel mult în contextul în care am accepta că nu a existat nicio hotărâre pronunțată de CJUE prin care să fie declarat acest act ca nemaifiind aplicabil după data de 01.01.2010 deoarece, până acum, nici nu a fost sesizat CJUE cu o astfel de cerere.

Art. 325 TFUE este un articol ce doar deschide calea adoptării unor acte de protejare a intereselor financiare ale Uniunii în sensul descris în alin. 4: „Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, după consultarea Curții de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și al combaterii acestei fraude, pentru a oferi o protecție efectivă și echivalentă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.”.

Acest articol nu face decât să indice că este un domeniu de interes pentru UE, aspect reflectat și de dispozițiile art. 83 TFUE[20] care dau dreptul UE să adopte directive ce vizează obiectivul anti-corupție sau anti-spălarea banilor, dar acest lucru înseamnă că orice curte va analiza dacă dreptul național al unui stat membru este în contradicție cu actul respectiv emis de o instituție a UE (o directivă în sensul art. 83 TFUE), nu dacă este în contradicție cu articolul-umbrelă 325 TFUE, tocmai pentru că ne aflăm într-o zonă de competență partajată, nu exclusivă a UE (a se vedea și situația Curții Constituționale italiene[21] după pronunțarea CJUE în cauza Taricco I[22] și în cauza M.A.S. and M.B., sau așa-zisa cauză Taricco II[23]).

În Hotărârea CJUE din 21.12.2021 se mai menționează însă de contradicția cu art. 2 din Convenția PIF[24], iar instanța de trimitere (ICCJ) a adresat întrebările preliminare raportându-se și la art. 58 din Directiva 2015/849, precum și art. 4 din Directiva 2017/1371, dar, în acest caz, hotărârea CJUE putea fi avută în vedere numai dacă în însuși dispozitivul ei s-ar fi arătat în mod expres contradicția dintre dreptul național invocat (nu cu referire la o dispoziție constituțională) și un act emis de o instituție a UE.

Neprevăzând acestea în dispozitivul hotărârii cele de mai sus, nu poate fi avută în vedere de către instanțele de drept comun nici situația neaplicării modalității de interpretare a Tratatului de către CCR în decizia pronunțată anterior, pentru a o invalida.

Prin urmare, nici măcar dacă am accepta, prin absurd, că o hotărâre a CJUE poate să invalideze o decizie a CCR în această manieră, ea nu este aplicabilă la speța concretă.

Revenind, însă, la modul general pentru extragerea unor principii directoare, cum CCR nu se poate pronunța decât în limitele învestirii sale, atâta timp cât CCR apreciază că sesizarea de neconstituționalitate este pe un subiect nevizat de Tratat sau derivatele sale (inclusiv în cazul în care ar exista o competență partajată, iar, în lumina principiului subsidiarității, UE nu și-ar fi exercitat competența, Constituția rămânând astfel sursa primară de raportare în analiză), mai cu seamă pentru că nu a fost invocat art. 148 din Constituție, aceasta nu are de ce să deschidă dialogul inter-instituțional cu CJUE pentru a afla interpretarea oficială dată Tratatului și dreptului UE.

În măsura în care apreciază dreptul național constituțional, atunci CCR poate fi sesizată ulterior cu o excepție de neconstituționalitate care să aibă în vedere interpretarea oficială prevăzută într-o hotărâre a CJUE pronunțată între timp.

În doctrină s-a afirmat că „nici o autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepţia a fost respinsă. Neconstituţionalitatea acelei legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive[25]. „Deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile   de neconstituţionalitate au, desigur, efecte numai între părţi. În alt proces, excepţia poate fi reiterată, dându-se astfel posibilitatea reanalizării de către Curtea Constituţională a aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocării unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi,  care să determine modificarea  jurisprudenţei Curţii Constituţionale.”[26]

În măsura în care apreciază dreptul național ca fiind neconstituțional, atunci acea normă dispare din ordinea juridică națională de la data publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial, iar CJUE nu poate să reactiveze dreptul național (chiar dacă nu direct, ci dând îndrumări în acest sens instanțelor naționale de drept comun) pentru că, astfel, s-ar transforma într-un veritabil legiuitor național. CJUE nu poate stabili nici că acea normă era conformă dreptului UE și că, în lipsa ei, se aduce atingere ordinii juridice UE (ori dreptului UE, după cum am văzut diferențele ce le comportă situația competenței partajate), astfel încât, sub amenințarea procedurii de infringement, legiuitorul național să o adopte din nou. Dacă apreciază că normele naționale nu sunt suficiente pentru protejarea propriilor interese financiare, atunci UE este în măsură să adopte prin instituțiile sale, în conformitate cu disp. art. 352 acte ale Uniunii care să îndeplinească acest deziderat. La fel ca în cazul curților constituționale, nici CJUE nu se poate substitui Parlamentului European ori Parlamentului național pentru omisiuni de reglementare.

Aceasta este unica modalitate de raportare a competenței jurisdicționale între CCR și CJUE deoarece CJUE nu este o instanță superioară de casație a deciziilor CCR, cu atât mai puțin instanțele naționale de drept comun, iar dacă CCR poate să analizeze constituționalitatea dreptului național prin raportare la disp. art. 148 din Constituție, care fac trimitere la ordinea juridică UE, inclusiv prin interpretarea Tratatului de la Lisabona conform hotărârilor CJUE, CJUE nu are competența să analizeze constituționalitatea dreptului național și, mai mult, să îl reactiveze sub imperiul primatului dreptului UE.

CJUE încearcă să acționeze pe doctrina „greater good”, cu încălcarea competențelor jurisdicționale și indiferent de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor unui stat membru sau chiar cetățenilor europeni, dând prevalență propriilor interese financiare ale UE și afectând principiul securității juridice, așa cum a mai făcut-o și în relația cu alte state, care au ales să nu ia în considerare hotărârile CJUE tocmai din acest motiv[27].

În concluzie, odată ce CCR s-a pronunțat în sensul neconstituționalității dreptului național, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii sunt general obligatorii erga omnes, atât pentru instanțele de drept comun, acestea neputând invoca neaplicabilitatea lor fără a risca o sancțiune, dar și pentru CJUE. Iar odată ce CCR s-a pronunțat în sensul constituționalității dreptului național, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii produc efecte între părți.

Forța juridică obligatorie a deciziilor CCR pentru instanțele naționale de drept comun derivă chiar din art. 1 alin. 5 Constituția României ce prevede că „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”.

În caz contrar, inclusiv a neaplicării unei sancțiuni pentru judecătorul național care desconsideră deciziile CCR general obligatorii, adică prin nașterea unei veritabile impunități în favoarea judecătorilor naționali, este afectat iremediabil însuși conceptul de stat de drept, baza democrațiilor europene, care implică răspunderea celor trei puteri pentru respectarea ordinii juridice. 

Fiind afectat principiul statului de drept democratic, pe cale de consecință este afectată însăși Uniunea Europeană, aceasta din urmă neputând supraviețui în ordinea internațională fără statele care o compun. Încercând să-și extindă în mod artificial competența prin CJUE, fără respectarea procedurilor și acordul unanim al statelor membre, Uniunea Europeană se pune singură în pericolul disoluției.


[1] Publicată în JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55, disponibil aici, accesat la data de 24.12.2021
[2] ECLI:EU:C:2021:393, disponibil aici, accesat la data de 24.12.2021
[3] ECLI:EU:C:2021:1034, disponibil aici, accesat la data de 24.12.2021
[4] A se vedea aici, accesat la data de 29.12.2021
[5] A se vedea aici, accesat la data de 29.12.2021
[6] A se vedea aici, accesată la data de 29.12.2021
[7] Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu E.S., „Constituția României revizuită – comentarii și explicații”, Editura All Beck, București, 2004, p. 331
[8] A se vedea aici aici
[9] A se vedea pag. 192 și urm. aici
[10] A se vedea aici, accesat la data de 29.12.2021
[11] Acest lucru este confirmat și în Hotărârea CJCE din 09.03.1978 (aici) în cauza C-106/77 (Simmenthal), unde Curtea de Justiție a Comunității Europene s-a pronunțat în sensul că „instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar,  din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”, luând în considerare următoarele:
17. că, de altfel, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația  națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina  inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente, ci și – în măsura în care aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a  unor noi acte normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare;
18. că, într-adevăr, faptul de a recunoaște o anumită eficiență juridică unor acte normative naționale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea își exercită atribuția legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt mod cu dispozițiile de drept comunitar,  ar echivala cu negarea, în această privință, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiționat și irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, și ar pune astfel în  discuție înseși fundamentele Comunității” (…)
19. că din cele ce precedă reiese că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței  sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației  naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare; (…)”.
[12] A se vedea aici, accesat la data de 29.12.2021
[13] De ex., prin Hotărârile CJUE din 18.05.2021 și 21.12.2021, România nu se află în situația Germaniei (ci pe o poziție mai privilegiată din cauza competenței partajate), unde conform Hotărârii Curții Constituționale germane din 05.05.2020 (aici) referitoare la Programul de achiziții din sectorul public (PSPP), acesta s-a pronunțat într-un domeniu care intră în competența exclusivă a UE, chiar dacă tot ce a făcut această Curte a fost să se asigure că nu se depășesc competențele atribuite UE (ultra vires):
Dacă un stat membru ar putea invoca cu ușurință autoritatea de a decide, prin propriile sale instanțe, cu privire la validitatea actelor UE, acest lucru ar putea submina prioritatea de aplicare acordată legislației UE și ar putea pune în pericol aplicarea uniformă a acesteia. Cu toate acestea, dacă statele membre s-ar abține complet de la efectuarea oricărui tip de revizuire ultra vires, acestea ar acorda organelor UE autoritate exclusivă asupra tratatelor chiar și în cazurile în care UE adoptă o interpretare juridică care ar echivala cu o modificare a tratatului sau o extindere a competențele sale. Deși cazurile în care instituțiile UE își depășesc competențele sunt în mod excepțional posibile, este de așteptat ca aceste cazuri să rămână rare din cauza garanțiilor instituționale și procedurale consacrate de legislația UE. Cu toate acestea, acolo unde se întâmplă, perspectiva constituțională ar putea să nu se potrivească perfect cu perspectiva legislației UE, dat fiind că, chiar și în temeiul Tratatului de la Lisabona, statele memvre rămân „stăpânii tratatelor” și UE nu a evoluat într-un stat federal. În principiu, anumite tensiuni sunt astfel inerente proiectării Uniunii Europene; acestea trebuie rezolvate într-o manieră cooperantă, în concordanță cu spiritul integrării europene și atenuate prin respect și înțelegere reciprocă. Aceasta reflectă natura Uniunii Europene, care se bazează pe cooperarea pe mai multe niveluri a statelor suverane, a constituțiilor, a administrațiilor și a instanțelor. (…)
Art. 38 (1) prima teză GG (notă: GG înseamnă Constituția Germaniei) coroborat cu responsabilitatea organelor constituționale în ceea ce privește integrarea europeană (Integrationsverantwortung) protejează cetățenii cu drept de vot nu numai împotriva transferului de puteri suverane dincolo de zonele deschise integrării, ci împiedică și punerea în aplicare a actelor, a instituțiilor, a organelor, oficiilor și agențiilor din Uniunea Europeană care au un efect echivalent și cel puțin de facto echivalează cu un transfer de competențe cu încălcarea Legii fundamentale. Responsabilitatea cu privire la integrarea europeană (Integrationsverantwortung) impune organelor constituționale să protejeze și să promoveze drepturile individului.
În cazul în care actele instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene dau naștere unor efecte care influențează identitatea constituțională a Germaniei consacrată la art. 1 și art. 20 GG depășesc limitele statalității deschise stabilite de legea fundamentală.
Comisia a inițiat la data de 09.06.2021 procedura de infringement împotriva Germaniei, în comunicat (aici) fiind precizate următoarele:
La 5 mai 2020, Curtea Constituțională Federală Germană a pronunțat hotărârea cu privire la Programul de achiziții în sectorul public (PSPP) al Băncii Centrale Europene (BCE), declarându-l ca fiind „ultra vires”, depășind competența sa. În aceeași hotărâre, Curtea Constituțională germană a declarat, de asemenea, o hotărâre a Curții de Justiție („Heinrich Weiss și alții”) ca fiind „ultra vires” – fără a sesiza problema înapoi Curții de Justiție. În consecință, Curtea germană a lipsit o hotărâre a Curții Europene de Justiție de efectul său juridic în Germania, încălcând principiul primatului dreptului UE. Acesta este motivul demarării acestei proceduri de încălcare a dreptului comunitar. Prin Ordonanța din 29 aprilie 2021, Curtea Constituțională Germană a respins două cereri de ordonanță de executare pentru hotărârea din 5 mai 2020. Cu toate acestea, Ordonanța din 29 aprilie 2021 a Curții Constituționale Germane nu anulează încălcările privind principiul primatului a dreptului Uniunii. Comisia consideră că hotărârea Curții Constituționale Germane constituie un precedent serios, atât pentru practica viitoare a Curții Constituționale Germane însăși, cât și pentru curțile și tribunalele supreme și constituționale ale altor state membre. Germania are acum două luni pentru a răspunde preocupărilor exprimate de Comisie.”
La data de 02.12.2021, a fost închisă procedura de infringement împotriva Germaniei, în comunicat (aici) fiind făcute următoarele mențiuni:
Comisia a decis astăzi să închidă procedura de încălcare a dreptului UE împotriva Germaniei cu privire la hotărârea Curții Constituționale Germane din 5 mai 2020, referitoare la Programul de achiziție de active în sectorul public („PSPP”) al Băncii Centrale Europene. Comisia consideră că este oportun să închidă infringementul, din trei motive. În primul rând, în răspunsul său la scrisoarea de punere în întârziere, Germania și-a furnizat angajamente foarte puternice. În special, Germania a declarat în mod oficial că afirmă și recunoaște principiile autonomiei, primatului, eficacității și aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și valorile prevăzute la articolul 2 din TUE, inclusiv în special statul de drept. În al doilea rând, Germania recunoaște în mod explicit autoritatea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ale cărei decizii sunt definitive și obligatorii. De asemenea, consideră că legalitatea actelor instituțiilor Uniunii nu poate fi supusă examinării plângerilor constituționale în fața instanțelor germane, ci poate fi controlată doar de Curtea de Justiție. În al treilea rând, guvernul german, făcând referire în mod explicit la datoria sa de cooperare loială consacrată în tratate, se angajează să folosească toate mijloacele de care dispune pentru a evita, în viitor, repetarea unei constatări „ultra vires” și să-și asume un rol activ în această privință.”
[14] A se citi și Marco Dani, National constitutional courts in the European constitutional democracy: A reply to Jan Komárek, publicat în International Journal of Constitutional Law, Vol. 15 Nr. 3, Edit. Oxford University Press and New York University School of  Law, 2017, pp. 785–800, disponibil aici, accesat la data de 03.01.2022
[15] „244. Conform unei jurisprudențe constante a Curții, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C511/18, C512/18 și C520/18, EU:C:2020:791, punctul 214, precum și jurisprudența citată).
245. Întradevăr, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Astfel, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C399/11, EU:C:2013:107, punctul 59, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C824/18, EU:C:2021:153, punctul 148 și jurisprudența citată].
246. În această privință trebuie amintit mai ales că principiul interpretării conforme a dreptului intern, potrivit căruia instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, este inerent sistemului tratatelor, întrucât permite instanței naționale să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C573/17, EU:C:2019:530, punctul 55 și jurisprudența citată).
247. Tot în temeiul principiului supremației, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar și ulterioară, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C511/18, C512/18 și C520/18, EU:C:2020:791, punctul 215, precum și jurisprudența citată).
248. În această privință, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, mai exact obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată [Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C573/17, EU:C:2019:530, punctul 61, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C585/18, C624/18 și C625/18, EU:C:2019:982, punctul 161].
249. În speță, în ceea ce privește Decizia 2006/928, care este în mod special vizată de considerațiile Curții Constituționale la care se referă instanța de trimitere, aceasta impune României, astfel cum sa arătat la punctul 172 din prezenta hotărâre, obligația să atingă în cel mai scurt timp obiectivele de referință pe care le enunță. Întrucât aceste obiective sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, ele au efect direct.
250. Pe de altă parte, dat fiind că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție privind independența care trebuie să caracterizeze instanțele chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C824/18, EU:C:2021:153, punctul 146], instanța de trimitere are de asemenea obligația să garanteze, în cadrul competențelor sale, având în vedere considerațiile care figurează la punctele 208-223 din prezenta hotărâre, efectul deplin al acestei dispoziții lăsând neaplicată dacă este necesar orice dispoziție națională contrară acesteia.
251. Astfel, în cazul unei încălcări dovedite a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau a Deciziei 2006/928, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței de trimitere să lase neaplicate dispozițiile în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituțională [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C824/18, EU:C:2021:153, punctul 150, precum și jurisprudența citată].
252. Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare adresată în cauza C195/19 că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.”
[16] „245. În această privință, trebuie amintit că, în jurisprudența sa constantă referitoare la Tratatul CEE, Curtea a statuat deja că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor și care este obligatorie pentru instanțele lor. Această nouă ordine juridică, în favoarea căreia statele membre șiau limitat drepturile suverane, în domeniile definite de tratate, și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora, este dotată cu instituții proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 23, și Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, EU:C:1964:66, p. 1158 și 1159).
246Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul că consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în discuție. În plus, forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, altfel existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat.
247La punctul 21 din Avizul 1/91 (Acordul SEE – I) din 14 decembrie 1991 (EU:C:1991:490), Curtea a considerat astfel că, deși a fost încheiat sub forma unui acord internațional, Tratatul CEE constituie carta constituțională a unei comunități de drept, iar caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremația acesteia în raport cu dreptul statelor membre și efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților lor.
248Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona (JO 2012, C 326, p. 346), că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.
249Trebuie adăugat că articolul 4 alineatul (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele. Or, Uniunea nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia.
250După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea a confirmat în mod constant jurisprudența anterioară referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii, principiu care impune tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C83/19, C127/19, C195/19, C291/19, C355/19 și C397/19, EU:C:2021:393, punctul 244, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C487/19, EU:C:2021:798, punctul 156, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C564/19, EU:C:2021:949, punctul 78 și jurisprudența citată].
251Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Întradevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C83/19, C127/19, C195/19, C291/19, C355/19 și C397/19, punctul 245, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C487/19, EU:C:2021:798, punctul 157, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C564/19, EU:C:2021:949, punctul 79 și jurisprudența citată].
252În această privință, trebuie amintit mai ales că principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C83/19, C127/19, C195/19, C291/19, C355/19 și C397/19, EU:C:2021:393, punctele 247 și 248, precum și Hotărârea din 23 novembre 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C564/19, EU:C:2021:949, punctul 80.
253Or, în ceea ce privește dispozițiile dreptului Uniunii vizate de prezentele cereri de decizie preliminară, trebuie amintit că din jurisprudența Curții rezultă că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și obiectivele de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C42/17, EU:C:2017:936, punctele 38 și 39, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C83/19, C127/19, C195/19, C291/19, C355/19 și C397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 și 250).
254În acest context, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 19 TUE, deși revine instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională efectivă pe care acest drept o conferă justițiabililor, Curtea deține o competență exclusivă pentru interpretarea definitivă a dreptului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Republica Moldova, C741/19, EU:C:2021:655, punctul 45). Or, în exercitarea acestei competențe, revine în definitiv Curții sarcina de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept, întinderea menționată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii reținută de o instanță națională, care nu corespund interpretării Curții. În acest sens, procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, care constituie cheia de boltă a sistemului jurisdicțional stabilit de tratate, instituie un dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele din statele membre care are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C284/16, EU:C:2018:158, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C561/19, EU:C:2021:799, punctul 27).
255În speță, instanțele de trimitere arată că, în temeiul Constituției României, ele sunt ținute de jurisprudența rezultată din deciziile Curții Constituționale în discuție în litigiile principale și nu pot lăsa neaplicată această jurisprudență – în caz contrar membrii lor fiind expuși riscului unei proceduri sau unor sancțiuni disciplinare -, chiar dacă ar aprecia, în lumina unei hotărâri preliminare a Curții, că jurisprudența menționată este contrară dreptului Uniunii.
256În această privință, trebuie amintit că instanța națională este ținută de o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C689/13, EU:C:2016:199, punctul 38 și jurisprudența citată).
262. Rezultă că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.”
[17] Art. 19 TUE: (1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
(2) Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocați generali.
Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru.
Judecătorii și avocații generali ai Curții de Justiție, precum și judecătorii Tribunalului sunt aleși dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile prevăzute la articolele 253 și 254 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru șase ani. Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou.
(3) Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele:
(a) cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;
(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;
(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.
[18] Art. 325 TFUE: (1) Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.
(2) Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.
(3) Fără a aduce atingere altor dispoziții ale tratatelor, statele membre își coordonează acțiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei. În acest scop, statele membre organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă și constantă între autoritățile competente.
(4) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, după consultarea Curții de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și al combaterii acestei fraude, pentru a oferi o protecție efectivă și echivalentă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.
(5) Comisia, în cooperare cu statele membre, prezintă anual Parlamentului European și Consiliului un raport privind măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prezentului articol.
[19] A se vedea și considerentele Deciziei CCR 390/2021, aici, accesat la data de 03.01.2022
[20] art. 83 TFUE: „(1)   Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună.
Aceste domenii ale criminalității sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și criminalitatea organizată.
În funcție de evoluția criminalității, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice alte domenii ale criminalității care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat. Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.
(2) În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domeniul în cauză. Directivele se adoptă printr-o procedură legislativă ordinară sau specială identică cu cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare în cauză, fără a aduce atingere articolului 76.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzută la alineatul (1) sau (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.
În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei cooperări consolidate pe baza proiectului de directivă respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.”
[21] Bruggeman, R. and Larik, J., 2020. The Elusive Contours of Constitutional Identity: Taricco as a Missed Opportunity. Utrecht Journal of International and European Law, 35(1), pp.20–34. disponibil aici, accesat la data de 30.12.2021
[22] Disponibil aici, accesat la data de 30.12.2021
[23] Disponibil aici, accesat la data de 30.12.2021
[24] Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (JO 1995, C 316, p. 48, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51)
[25] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pag. 162, citat în „Efectele deciziilor curţii constituţionale şi statul de drept” – judecător constituțional Constantin Doldur, disponibil aici, accesat la data de 03.01.2022
[26] A se vedea aici, accesat la data de 03.01.2022
[27] A se vedea pentru referințe la alte cazuri aici

Ad

Exit mobile version