Nașterea unui copil e unul dintre cele mai nedemocratice fapte din această lume, pentru că acel copil nu e întrebat dacă dorește să vină pe această lume, în această țară, să fie fiul sau fiica părinților care hotărăsc venirea lui pe lume. Toate acestea i se pun în față, a declarat la Digi24 jurnalistul Cristian Tudor Popescu. El a revenit cu explicații pe tema copiilor, după ce declarațiile făcute în urmă cu o săptămână, tot la Digi24, au strânit un val de comentarii, controverse și critici în mediul online.
Declarațiile de la Digi 24:
Cosmin Prelipceanu: Ați stârnit rumoare și îngrijorare în rândul celor care cred că se fac copiii din dragoste.
Cristian Tudor Popescu: Numai din dragoste. Exclusiv. Dar nu, din iubire chiar. Că iubirea e ceva mai mult decât dragostea, pentru că iubirea nu poți s-o faci. Dragoste poți să faci, dar nu poți să faci iubire.
Da, am fost, vă mărturisesc, uluit de tsunami-ul pe care l-a declanşat ce am discutat noi în finalul emisiunii trecute. Eu am spus atunci niște lucruri foarte simple şi precise. Am spus că atunci când oamenii au grad ridicat de satisfacţie în legătură cu viaţa – de natură financiară, profesională, ca poziție socială -, sunt mai puţin dispuşi să facă copii. Și-am dat exemplu nu România, ci Finlanda. Ar fi fost și ilar să dau exemplu România, că noi n-am ajuns la nivelul de viață al Finlandei. Acolo, asta se întâmplă: scade natalitatea exponențial, cu toate că nivelul de viață, educația sunt printre cele mai ridicate din lume. Am dat acest exemplu. Și am mai spus: oamenii sunt înclinați să facă copii atunci când au un grad scăzut de satisfacție în legătură cu viața pe care o duc, când au frustări, când se ratează și vor să compenseze asta prin copii. Dar n-am spus niciun moment că acesta este singurul motiv pentru care poţi să faci copii. Am enunțat unul.
De ce fac precizările acestea de logică și igienă a dialogului și a polemicii? Pentru că nimeni nu a comentat exact ce am spus eu. Nimeni. De la măscărici radio-tv, mămici de stripperi până la o înaltă faţă bisericească, purtătorul de cuvânt al Bisericii Romano-Catolice, un anume Doboş purtând numele Sfântului Francisc, numele mic. Ce spune Sfântul Francisc?
Va să zică eu poate sunt un păcătos, sunt un orb, un rătăcit care a spus nişte lucruri. Un om al Bisericii Catolice n-ar fi trebuit să răspundă în termeni catolici? Adică ai lui Dumnezeu, ai iubirii de Dumnezeu, să-mi spună: Dl Popescu greşeşte, e rătăcit, iată de ce. Îi explic eu: pentru că Dumnezeu e iubire, pentru că Iisus a spus „lăsați copiii să vină la mine”. Încerc să-l luminez. M-aș fi așteptat la asta. Știţi ce a făcut? Un pamflet, domnule, de-ăsta de televiziune de divertisment, pe care l-a încheiat cu zicerea: Mare e grădina ta, Doamne, şi mulţi îi sar gardul.
Adică m-a făcut pe mine, prin această zicere, un ciudat, un freak, un nebun. M-a făcut sărit de pe fix, că asta înseamnă să sari gardul Grădinii lui Dumnezeu, în finalul pamfletului domniei sale, în care spunea că mama lui a fost frustrată de cel puțin patru ori, că a făcut patru copii. Pamflet la un reprezentant al Bisericii! În fine. Nu știu ce părere are Biserica Romano-Catolică de modul în care se exprimă un reprezentant al ei.
În orice caz, constat că populația României este în scădere, în vreme ce zăcămintele de prostie rămân constante şi atunci cantitatea de prostie pe cap de locuitor creşte. E un parametru, cum se făcea înainte de ’89: oţel pe cap de locuitor, beton pe cap de locuitor… Prostie pe cap de locuitor – crește!
Bun. Acum o să mai enunţ câteva motive pentru care oamenii fac copii, din pricina cărora oamenii fac copii.
Mai întâi o constatare, pentru că o să vorbim de democrație în continuare: nașterea unuiu copil este una dintre cele mai nedemocratice fapte din această lume, pentru că acel copil nu e întrebat dacă dorește să vină pe această lume, în această țară și să fie fiul sau fiica părinților care îi hotărăsc venirea pe lume. Toate astea i se pun în faţă.
Părinţii dau naştere unui copil, dar în subconştientul lor – și în conștientul lor, dar și în subconștientul lor – așteaptă ca acel copil să le semene. Fiecare dintre ei așteaptă să semene cu el.
Dacă acel copil se întâmplă să nu semene cu niciunul dintre părinţii lui, să fie total diferit, să aibă nişte reacţii – când începe şi el să vorbească şi să gândească, pe la 10-11 ani, să primească, de pildă, o cruciuliţă cadou de la mama lui, de ziua lui, să o ia de la gât, să i-o dea înapoi și să spună: mamă, n-are rost să îmi dai aşa ceva, pentru că eu nu cred că există Dumnezeu, ăla de care îmi vorbești tu de zece ani încoace. Deci, oamenii nu au ce face cu copiii care nu le seamănă. Sunt foarte puţini părinţii capabili să crească nişte copii care nu le seamănă.
Apoi. Părinţii sunt foarte stresaţi de ideea că vor muri. Orice ar face, oricât s-ar agita pe lumea asta, tot or să moară. Și atunci copiii sunt o modalitate de a se amăgi că nu vor muri de tot, că o să mai fie transfer – carne din carnea mea, sânge din sângele meu, știți că trebuie neapărat să fie așa ceva, ca să aibă impresia părintele, iluzia că va mai trăi prin copilul lui. De ce? Pentru că nu-i convine chestia asta cu moartea.
De asemenea, ca numele, preţiosul nume al părintelui, să fie purtat mai departe, nu? Să mai fie un – escu. Mai prozaic, ca să-i lase cuiva avuţia, agonisita de pe lumea aceasta. Cum adică, să i-o lase statului sau rudelor care abia așteaptă să moară? Măcar copiii sunt sânge din sângele lui. Să le lase banii.
O femeie căsătorită poate să facă un copil – sau chiar necăsătorită – sau chiar mai mulți copii pentru a împiedica fuga bărbatului de lângă ea. Când simte că bărbatul începe să se uite după unguroaică – nu fac niciun fel de discriminare, unguroaicele sunt femei foarte frumoase – femeia recurge la mai multe metode.Se poate duce la vrăjitoare, le dă niște bani să-i descânte, dar una dintre ele este să-i facă un copil, pentru a-l menține pe respectivul. Doi. Trei. Și-așa mai departe. Sunt destule cazuri în care respectivul este adânc mişcat şi se cară. Și rămâne femeia cu cei trei copii cu care a sperat să îl țină acolo. Poți să-și înșeli nevasta. E grav. E adevărat, o să facă urât, dar ia uită-te cum o să facă dacă vei da naștere unui copil în afara căsătoriei. Oau! Aia înseamnă că linia ei – toate femeile, din punctul ăsta de vedere, sunt regina Franței sau a Angliei – linia ei genetică nu va fi continuată! E posibil ca bastardul – vedeți, povești dintr-astea regale medievale se întâmplă la nivelul fiecărei familii – bastardul ăla pe care l-a făcut bărbatul…
De asemenea, se mai fac copii ca să moară! Copiii, indiferent că sunt în familie sau afară, sunt făcuţi ca să moară, pentru că avem cea mai mare rată de mortalitate infantilă în România! Acei copii sunt născuţi, sunt făcuți de părinții lor, ca să moară!
De asemenea, își mai fac părinții copii pentru ceva în țara asta: pentru a-i abuza sexual. Avem 2.400 de cazuri anual de abuz sexual. În medie, șase copii pe zi sunt abuzați sexual în România, în foarte multe cazuri interfamilial. Și asta numai cele care sunt raportate!
Se mai fac copii şi pentru alocaţii, pentru ca părinții să trăiască din alocații, pentru munca câmpului, la ţară copiii sunt puţin mai jos decât vitele, sunt forţă de muncă. Pentru aia sunt făcuți.
Am mai dat și eu câteva motive în afara iubirii de care vorbesc mămicile de stripperi. Iată că iubirea nu e în stare să învingă în România nici moartea, pentru că a pleca înseamnă într-un fel a muri. Partir c’est mourir un peu. Ori mor mai mulţi români decât se nasc, ori pleacă unii, aşa că avem, indiferent ce discutăm noi aici, avem o scădere cu 67.000 a populaţiei României în 2016 şi e crescător, cu 10% mai mult decât în 2015.
Cosmin Prelipceanu: Aş face o precizare. Sunteți părinte…
CTP: Am doi copii. Am văzut și asta: Cu siguranță n-are copii, de-aia nu înțelege…
Cosmin Prelipceanu: Sensul exercițiului critic pe care l-am urmărit este că ne batem joc de viitorul nostru, noi ca țară…
CTP: În fiecare moment. Și ca țară, și ca indivizi. Copiii moştenesc de la noi o ţară pe care n-au construit-o ei. Se trezesc la 18-19 ani, se uită la noi şi spun: Asta e ţara în care m-ai adus să trăiesc? Voi aţi făcut-o aşa? Și uneori reacţiile lor la adresa părinţilor pot fi înspăimântătoare. Acesta a fost motivul pentru care a fost votat Corneliu Vadim Tudor în anul 2000. Am studiat foarte atent problema atunci. Tinerii de atunci, pentru că a fost votat de tineri din zone urbane, erau young urban professionals, yuppies, cu o anume situație socială, cu ceva bănuţi, educaţie, care l-au votat. L-au votat pentru că s-au trezit în 2000 cu România – care nu era cu mult diferită față de cea de azi, ba chiar era ceva mai bine decât azi – şi au spus: Pentru asta am ieşit noi şi v-am făcut noi în dar o ţară? Pentru că în 1989 n-au ieşit părinţii în stradă, ci copiii. Pentru asta am ieșit noi atunci, ca să faceți ce-ați făcut din ea? Îl votăm pe Vadim Tudor atunci.
Aşa e cu iubirea asta, e complicată.
Cosmin Prelipceanu: Și mai e ceva. Ați avut de-a face cu oameni care v-au catalogat pe baza părerilor altora despre ceea ce ați spus dvs. la televizor. Au sărit, dar de fapt n-au văzut ce-ați spus dvs. la televizor.
CTP: N-au văzut, n-au citit, n-au încercat să fie atenţi la ceea ce am spus acolo. Asta e îngrozitor. Fake news nu fac numai ziariştii, începem să fim o ţară fake în momentul de față, începem să nu mai fim România, ci Pseudonia, pentru că simplii cetăţeni ajung să falsifice şi să se mintă pe ei înșiși. Și știți de ce? Pentru că refuză să mai gândească. Sportul ăsta e din ce în ce mai puţin popular în România.
E mult mai comod să iei din jur nişte prefabricate mentale, ţi le bagi în cap şi când auzi ceva – a zis Popescu ceva de copii!… A, nu vă mai spun insultele care mi-au fost aduse că sunt hidos, sunt un monstru, sunt bătrân, sunt uscat… eu n-am pronunţat un singur adjectiv, n-am acuzat pe nimeni, am avut un discurs cvasi-ştiinţific, urban, politicos.
Cosmin Prelipceanu: De unde răutatea asta?
CTP: Din comoditate. E greu să fii bun şi corect. Asta înseamnă lucrare a ta asupra ta însuţi. E greu să munceşti la tine ca să fii bun, să fii cinstit, să fii corect, e foarte greu. Să fii prost şi rău e uşor, e cel mai comod să preiei lucruri din auzite și să debitezi imediat niște șuvoaie de lături fără să gândești. Gânditul e un lucru greu, din ce în ce mai greu în țara asta.
Facebook-ul e un Ianus bifrons, are două fețe, una groaznică şi una luminoasă. Nu aş încerca să o presez. Facebook, indiferent de ce se întâmplă – și se întâmplă lucuri groaznice acolo – el poate rămâne ultima şansă, așa cum s-a demonstrat, în clipa în care puterea ajunge să stăpânească întreaga media, Facebook-ul şi netul rămân ultima şansă să mai poţi ţipa măcar. Sunt ţări în care nici asta nu se mai poate face, de pildă în China, unde există golden shield (scut de aur – n.r.), sistemul care poate bloca practic orice. Și în Rusia e aproape la fel. Deci, n-aş atinge Facebook-ul, cu toate grozăviile de pe el.
