COMENTARIU DE ION CRISTOIU (PRELUARE DE PE BLOGUL CRISTOIUBLOG.RO)
Cu o săptămînă în urmă, duminică 26 februarie 2017, sub titlul O scrisoare şi un document excepţional primite de la Bogdan Temeşan ne confirmă: Principalii beneficiari ai Prăbuşirii Bancorex au fost cei care au preluat după 1989 firmele sub acoperire ale Securităţii, am publicat un material despre implicarea Serviciilor Secrete în prăbușirea Bancorex.
Documentul invocat în titlu era Procesul verbal de primire/predare încheiat între Bancorex şi BCR la 20.09.1999.
Aşa cum semnalează cel care mi-a trimis Documentul, împreună cu Scrisoarea, Bogdan Temeşan, fiul lui Răzvan Temeşan, fostul director al Bancorex la ora prăbuşirii provocate a Băncii, din Document se poate vedea dispariţia Arhivei operaţionale a Băncii Române de Comerț Exterior, în special fişele conturilor tranzitorii.
Notează Bogdan Temeşan în Scrisoarea sa, publicată pe cristoiublog.ro:
„Arhiva operaţională a BRCE anteiror 25.12.1989, în special fişele conturilor tranzitorii
Aceste documente erau de o importanţă maximă în identificarea societăţilor legendate care au activat înainte de 1989 şi care deţineau fonduri ce se cuveneau bugetului de stat al României, dar care au fost păstrate de ofiţerii legendaţi în frauda bugetului de stat.
Pe scurt, prin aceste documente se putea DOCUMENTA dacă anumite societăţi comerciale înregistrate în alte jurisdicţii şi deţinute de cetăţeni români erau sau nu societăţi care au efectuat operaţiuni legendate, astfel încît să se poată identifica societăţile şi personalul legendat care şi-a păstrat societăţile şi fondurile cuvenite statului Român.”
Ce ne spune asta?
Că unul dintre ţelurile prăbuşirii Bancorex l-a reprezentat dispariţia documenelor care puteau dezvălui în proprietatea căror ofiţeri din fosta Securitate au rămas firmele sub acoperire din străinătate ale DIE după decembrie 1989.
Reacţiile presei faţă de acest document nu m-au surprins. Scrisoarea şi Documentul nu pot fi folosite în Războiul civil al României, definit de Liviu Mihai într-o excelentă analiză de pe Gîndul.ro drept Partidele versus Securitate. Divizia Presă a Binomului nici nu s-a uitat la un material care – vorba aia – făcea atingere Serviciilor Secrete, în care se află Comandanţii Diviziei.
Presa anti-Binom dacă i-a aruncat un ochi, lungimea textului şi bogăţia amănuntelor riscînd să producă dureri de cap ziariștilor, exersați în știri scurte de tip SMS.
Spre surprinderea mea, cititorii blogului au fost interesaţi de conţinutul Scrisorii şi al Documentului.
Lucru explicabil.
Ca şi mine, ei intuiesc că după 1989 dincolo de bogătaşii de televizor, înhăţaţi din cînd în cînd de DNA, criticaţi de presă pentru fudulia lor neghioabă de a se da bogaţi, stau adevăraţii bogaţi ai României, posesori de averi uriaşe, angajaţi într-un război mafiot pe viaţă şi pe moarte, din care răzbesc la suprafaţă doar sinucideri dubioase gen Dan Condrea de la Hexy Pharma sau dispariţii misterioase, gen Sebastian Ghiţă, Codruţ Marta. Aceşti adevăraţi capitalişti ai României sînt ofiţeri din Serviciile Secrete sau foşti ofiţeri, unii de la SRI şi SIE, alţii de la Securitate.
Observînd interesul cititorilor pentru implicarea Serviciilor în afaceri la scară naţională şi chiar europeană, mi-am aminint că într-un volum de-al meu din 2006, publicat în seria Istoria ca telenovelă, am inclus eseul De ce strigau securiştii «Jos Securitatea!», iscat de lectura cărţii-interviu cu Cornel Burtică, fost membru CPEx, fost ministru al Comerţului Exterior, apărută la Curtea Veche în 2001 în redactarea Rodicăi Chelaru sub titlul Culpe care nu se uită.
Reproduc din el ample fragmente.
Autorul dezvăluie că, la un moment dat, Serviciul nostru secret devenise un stat în stat prin afacerile puse la cale în străinătate:
«Securitatea dispunea de diverse surse de venituri externe: ciupelile în stil mare de la comerţul exterior oficial, operaţiuni proprii de vînzare de armament şi alte produse, încasări din succesiuni, comerţ exterior prin propriile întreprinderi etc. Nu toţi banii erau depuşi direct în băncile din România. Aveau oameni de încredere, cărora le deschideau conturi în străinătate şi unde depuneau diverse sume pe criterii pe care nu le cunosc. La sfîrşitul fiecărui an, banii erau strînşi la centru.»
Implicarea Securităţii în business a pornit de la Nicolae Ceauşescu. Aşa cum, de altfel, dezvăluie şi Mihai Pacepa, fostul Conducător s-a gîndit, în obsesia sa de a scoate bani şi din piatră seacă, la o angajare a Serviciului Secret în afaceri peste hotare (inclusiv în jocul la bursa din New York). Securitatea a devenit astfel, în locul temutei Poliţii dictatoriale, o prosperă firmă de afaceri, o societate pe acţiuni, un imperiu financiar. În Manuscrise economico-filosofice, Marx denunţă banul ca fiind «codoaşa universală», «putere care întoarce totul pe dos». Deşi comunist, Ceauşescu avea renumele de a nu respecta învăţăturile lui Marx, impunînd societăţii româneşti învăţăturile sale. Dacă l-ar fi citit pe Marx sau, mai precis, dacă l-ar fi crezut, Ceauşescu nu i-ar fi lăsat pe securişti să umble cu bani. Şi aşa, dînd curs naturii lor de agenţi, securiştii nu se dădeau în vînt după romantismul revoluţionar, identificat cu pălăvrăgeala. Cînd au intrat în afaceri, bruma de vigilenţă ideologică le-a dispărut în neant. Umblînd cu atîţia bani, securiştii n-au putut rezista să nu ciupească şi ei cîte ceva. În plus, nevoia de a aduce profit societăţii socialiste multilateral dezvoltate i-a pus în pielea boşilor occidentali. De aici pînă la însuşirea deplină a pragmatismului cinic al oamenilor de afaceri n-a fost decît un pas. Sub aceste transformări, securiştii au început să se întrebe cît îşi vor mai consuma averea prin boscheţi de teama lui Ceauşescu? Şi cît vor mai trebui să meargă cu „Dacia” pentru a nu fi prinşi de controlul averilor cînd au bani de Mercedes şi, îndeosebi, cînd cei cu bani din Occident n-au ezitări în a trăi în lux.
Plecînd de la dezvăluirile despre implicarea Securităţii în bussines, autorul lansează ipoteza unei instituții care a profitat de evenimentele din decembrie 1989:
«În 1989, urmare a evenimentelor din România, banii din conturile din străinătate n-au mai fost preluaţi la centru. În plus, Securitatea s-a repliat rapid în ţară, recîştigînd terenul pierdut.
Ofiţeri de Securitate pe care-i cunoşteam şi care lucrau acoperit în sistemul de comerţ exterior s-au năpustit în ultimele zile ale lui ’89 şi primele luni ale anului ’90 să ocupe poziţii-cheie în economie şi comerţ exterior, în conducerea MCE, în conducerea unor întreprinderi de comerţ exterior şi a unor bănci, au format în grabă unităţi de construcţii sau de comerţ exterior, însuşindu-şi bunuri ale statului. Pe scurt, au luat cu asalt economia ţării, ocupînd principalele posturi de comandă.»
Afirmaţia nu străluceşte prin noutate. În ultimii ani s-a bătut monedă pe teza fostei Securităţi ca asediatoare a economiei în tranziţie. Ceea ce Cornel Burtică n-are curajul să spună, mulţumindu-se doar să sugereze, e însă altceva, mult mai important. Şi anume că Securitatea a fost, dacă nu autoarea, atunci măcar complicea loviturii de stat ascunse în hărmălaia revoltei populare. Multe dintre vîrfurile instituţiei se pricopsiseră binişor. Beneficiau de acareturi, de valută pusă la saltea. Altele aveau conturi peste hotare, deschise pentru acţiuni sub acoperire. Căderea comunismului prin explozie le oferea şansa de a profita de avere, dar, mai ales de a o folosi la lumina zilei. Aşa se explică, poate, nebunia lozincii «Jos Securitatea!» din primele zile de după 22 decembrie 1989. Pentru a profita de conturile ştiute doar de superiori, ofiţerii aveau nevoie de desfiinţarea instituţiei la care lucrau. Dacă Securitatea ar fi rămas în picioare, trecînd, transformată, în Serviciul Secret al României democratice, mai mult ca sigur conturile din străinătate ar fi fost urmărite. În clipa cînd «hidosul aparat represiv» s-a pulverizat, atacat de cei care-i doreau moartea, n-a mai fost cine să se intereseze de urma banilor. Ei au putut fi folosiţi în noua economie. În plus, scoşi din prim-planul atenţiei, dar absolviţi de crime, securiştii şi-au putut vedea de afaceri.
Nu-i exclus, astfel, ca, printre cei care demonstrau pe străzile Bucureştiului, strigînd «Moarte securiştilor!» să fi fost şi mulţi securişti. Care-şi frecau mîinile văzînd cum instituţia se prăbuşeşte, cum se duc dracului arhivele, cum se ard toate dovezile. Un argument în plus că în decembrie 1989 lucrurile au fost mult mai complicate decît cred unii”
