Luna aceasta, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a sesizat Parchetul General asupra „tratamentelor neomenoase” prin care în trei orfelinate speciale din ţară, dintre care unul din Bihor, au murit 771 copii. „Este o datorie faţă de sufletele copiilor nevinovaţi omorâţi aici”, a motivat institutul cererea ca procurorii să-i tragă la răspundere pe cei responsabili, de la activiştii de partid până la medici şi infirmiere.
După 28 de ani, BIHOREANUL i-a descoperit, pentru prima oară, pe cei care au administrat infernul de la Cighid, ignorând jurământul lui Hipocrat, prin care s-au angajat să facă totul pentru pacienţi. Cei doi, ambii medici, soţii Liana şi Marin Barbu, au uneori coşmaruri, dar niciodată remuşcări. „Sistemul a fost vinovat”, spun ei, susţinând că nu puteau împiedica moartea nici măcar a unui singur copil.
REPORAJUL DIN BIHOREANUL:
Ianuarie 1990. La o lună după Revoluţie, o echipă de jurnalişti germani ajungea la Căminul Spital pentru Minori Nerecuperabili din Cighid, comuna Ciumeghiu. O adevărată anticameră a morţii, unde 107 copii cu handicap grav îşi aşteptau sfârşitul în cele mai groaznice condiţii. „În aer s-a acumulat o mizerie de ani de zile, igrasia musteşte pe pereţi şi resturi uscate de mâncare zac pretutindeni. Nu putem sta mult pe loc din cauza miasmelor, ne vine să vomăm. Ne găsim într-o lume în care noţiunile civilizate despre igienă au dispărut, în aceeaşi măsură ca şi demnitatea umană”, transmiteau jurnaliştii în imagini care au făcut înconjurul planetei.
Saloane cu scânduri în loc de ferestre, cu paturi metalice ruginite, cuverturi mizerabile, cearşafuri ude, saltele cu grămăjoare de fecale şi resturi de terci. Copii care „privesc fără privire” legănându-se în paturi ori lovindu-se cu capul de bare. O fetiţă se pleznea continuu peste urechi, sângerând pe una dintre tâmple. Toţi aveau vânătăi, pe spate plăgi cauzate de nemişcare, şi toţi erau tunşi chilug ca puşcăriaşii. Într-o cuşcă erau închise două fetiţe, „cazuri periculoase”, le-au explicat angajaţii. Una avea 15 ani, dar arăta ca de 5. De altfel, oricare copil de 7-8 ani nu avea mai mult de 10-12 kilograme „Copiii stăteau ciump în paturi, aşa dormeau şi noaptea. În frig. Sobă nu era, lumină nu era. Şobolanii lucrau şi îi mâncau de vii. Erau condamnaţi la moarte”, mărturisea o infirmieră.
„Mulţi nu vorbeau pentru că nimeni nu le vorbea niciodată, mulţi nu mergeu pentru că erau ţinuţi în paturi din care nu coborâseră vreodată. În sistemul românesc erau numiţi «irecuperabili»”, consemna jurnalistul Thilo Thielke, citând o fostă angajată ce spunea că „aceşti copii ar fi trebuit să fie omorâţi imediat după naştere”. Femeia nu se simţea câtuşi de puţin vinovată, deşi la fel ca toţi angajaţii „ar fi trebuit să ştie că doar câteva pături şi o sursă de căldură ar fi salvat vieţile multora”. „Nu este normal faptul că de aceşti copii nu se ocupă nimeni”, au conchis jurnaliştii datorită cărora, în câteva luni, un grup de voluntari germani şi olandezi a transformat radical orfelinatul, apropiindu-l de ceea ce trebuia să fie un adevărat centru de îngrijiri pentru copii cu nevoi speciale.
Crime sistematice
1 iunie 2017. După aproape 28 de ani, de Ziua Copilului, conducerea IICCMER anunţa că a sesizat Parchetul General, pentru „tratamente neomenoase aplicate copiilor” în trei dintre cele 26 de cămine spital pentru minori nerecuperabili care au funcţionat în România comunistă, la Cighid, Sighetu Marmaţiei (Maramureş) şi Păstrăveni (Neamţ). „Ne-am concentrat pe acestea pentru că sunt emblematice prin numărul mare de victime şi pentru că despre toate aceste orori se ştia încă din primele săptămâni de după 1989. De aproape 30 de ani am lăsat această temă în afara oricărui interes, nu s-a sesizat nimeni”, motiva preşedintele IICCMER, Radu Preda.
Studierea a 1.442 documente a determinat concluzia că „regimul din instituţiile menţionate a dus nemijlocit la moartea a cel puţin 771 copii”. Dosarul înregistrat cu nr. 281/P/2017 are la bază „prima plângere privind crime sistematice” şi vizează trei paliere de responsabilitate: administrativ – pentru că „sunt oameni care concret erau vinovaţi, profesional, doctori şi alte meserii care nu şi-au făcut datoria”, politic – pentru că „şefii acestor instituţii erau puşi de organele judeţene de partid”, şi moral – întrucât în prezent mulţi „primesc pensii generoase” sau „lucrează în acelaşi sistem” al asistenţei sanitare şi sociale.
Fapte imprescriptibile
Copiii ucişi au fost produsele unei politici pronataliste iniţiate în 1966 pentru o creştere demografică strict cantitativă, „fără asigurarea unor condiţii decente de viaţă”, însoţită de creşterea mortalităţii infantile şi a numărului de născuţi cu grave malformaţii congenitale, ceea ce a determinat şi un număr impresionant de abandonuri. „Pentru ideologia comunistă, doar omul sănătos intra în discuţie, „rebuturile” fiind ascunse şi, la limită, evacuate”, arată IICCMER. În toate orfelinatele speciale lipseau condiţiile igienico-sanitare minimale, alimentaţia şi asistenţa medicală adecvate, ele adăpostind copii părăsiţi în maternităţi, în gări sau pur şi simplu pe străzi, triaţi de comisii judeţene.
Cighidul a fost destinaţia celor din Bihor, Satu Mare, Cluj, Arad, Sălaj şi Hunedoara. Din 1 octombrie 1987, data înfiinţării, până în 26 martie 1990, când a fost preluat de o fundaţie germană, aici au murit 138 de copii. Majoritatea din cauza unor „patologii uşor de prevenit, de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător”, arată IICCMER, citând informaţii din certificatele de deces: „malnutriţie”, „anorexie”, „abces la piciorul drept”, „sufocat de vomă”, „paralizat”, „bronhopneumonie”…
Plângerea la Parchet a fost făcută „in rem”, cu privire la fapte, dar numele vinovaţilor sunt cunoscute. „Avem date certe privind persoanele care au lucrat în căminele respective, dar am depus-o fără să-i identificăm noi cu nume. Avem nume, de la directori până la femeile de serviciu. Faptele lor sunt imprescriptibile”, spune Cătălin Constantinescu, jurist şi purtător de cuvânt al IICCMER, care a adunat documente din arhiva căminului din Cighid, de la Primăria Ciumeghiu, de la Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi de la Consiliul Judeţean Bihor.
Ocrotiri sociale
Căminul spital funcţiona în subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bihor, fiind condus de un medic director numit de acest organism politic cu acordul Direcţiei pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale, precum şi al Direcţiei Sanitare. În total avea 29 de angajaţi: un director, câte un medic, contabil şef, paznic şi bucătar, 11 infirmiere, 3 îngrijitoare, 2 spălătorese şi 8 muncitori.
Majoritatea copiilor fuseseră aduşi – lucru până acum neştiut – de la un cămin spital similar ce funcţionase iniţial, între 1984-1987, într-o altă comună bihoreană, la Băiţa. În prima săptămână, la Cighid murea deja primul copil, iar până la finalul anului alţi 13. Apoi, în 1988, au decedat 54, în 1989 încă 63, iar în 1990, până la 26 martie, ultimii 7. Majoritatea victimelor, 107, aveau între 3 şi 5 ani, 16 erau între 5-10 ani, iar restul peste 10 ani.
Sălbatici de la Băiţa
Foştii angajaţi încă îşi amintesc ororile trecute, chiar dacă estompat. Toate infirmierele erau localnice din satul Ghiorac şi niciuna nu avea pregătire sanitară. Elena Toth (foto) a lucrat „la Castel” 38 de ani, din 1972 până în 2010. În anii ’70, spune ea, era cămin pentru bătrâni, dar locatarii au fost mutaţi la Ciutelec, unde mai exista unul, neocupat la capacitate. În toamna lui 1987, când a aflat că în loc vor fi aduşi copii de la Băiţa între 3 şi 18 ani, s-a bucurat. „Credeam că o să ne tot jucăm cu ei…”.
Nu doar că i-a pierit rapid orice entuziasm, ci s-a îngrozit la primul contact cu ei. „Eram în tură de noapte. Le-am dus cina, dar mi-au vărsat găleata şi au mâncat de pe jos. Aşa erau obişnuiţi. Nu ştiau ce-i o lingură sau un pahar… Erau ca nişte sălbatici. Şase luni am crezut că fiecare zi era ultima, că o să plec, nu mai suportam. Apoi m-am obişnuit”.
Căminul avea 9 saloane, două cu câte 10-12 paturi, restul cu câte 4, dar în toate copiii stăteau înghesuiţi într-unul singur, „că aşa erau învăţaţi”. Au distrus tot, perdele, geamuri, chiar şi sobele. „Odată am avut o şedinţă şi, până ne-am întors, teracota nu mai exista. Dar mâncare a fost tot timpul. Dimineaţa pâine cu gem şi ceai, pentru cei mici lapte, la prânz supă şi felul doi, iar seara mâncare de fasole sau de mazăre, macaroane cu brânză ori cu carne din conserve. De foame n-au murit”.
Mizeria era însă permanentă, fiindcă micuţii se mânjeau cu mâncare şi cu fecale, iar îngrijitoarele nu făceau faţă. „Se spăla cu furtunul prin saloane, la spălătorie se lucra toată ziua, dar nu erau decât 3 infirmiere ziua şi 2 noaptea. Nici detergent nu aveam. În ’90, când au venit nemţii, am rămas uimită că aveau şi mănuşi pentru curăţenie”.
Staţi jos!
Mai grav, nu exista o îngrijire medicală pe măsura nevoilor speciale ale copiilor. „O dată au adus cu o salvare 9 copii de la Oradea. La oraş au avut perfuzii, la noi nu. În câteva zile au şi murit”.
Au cerut vreodată, angajaţii ori şefii, cele necesare? Da, dar degeaba, spune Toth. „Eu am fost şi secretar de partid. De formă, că trebuia să fie cineva. La şedinţele de partid mă ridicam şi ceream personal şi autobuz, că mergeam pe jos 6 kilometri din sat până la cămin. Mi se spunea «Ştim, staţi jos!». După ce-au venit nemţii, au pus câte un om la fiecare copil. Cine spune acum că personalul a fost de vină să se pună în situaţia noastră. Şi când ai acasă un copil îţi ia o jumătate de oră să-l hrăneşti şi să-l îmbraci, dar când sunt două femei la o sută de copii?!”…
Tot după „venirea nemţilor” s-a dovedit că, de fapt, nu toţi copiii erau irecuperabili. „Aceiaşi copii care până în ’89 nu ştiau să mănânce, să meargă, să doarmă, să vorbească, au învăţat”, recunoaşte Elena Toth. Unul, Călin Lăcătuş, are acum 34 de ani şi trăieşte pe picioarele lui, e angajat la Administraţia Domeniului Public şi face curăţenie în Piaţa Decebal. În fiecare vară vine s-o viziteze pe fosta infirmieră, azi pensionară…
„O lozincă de afară”
Ororile de la Cighid au fost povestite în zeci de reportaje, mai ales la TV, dar nimeni nu i-a căutat, până săptămâna trecută, pe cei care au condus căminul spital. A făcut-o BIHOREANUL, descoperind că ambii, soţ şi soţie, activează ca medici şi acum: fosta directoare Liana Barbu e doctor de familie în Oradea, iar Marin Barbu (foto) radiolog la Spitalul Municipal Dr. Gavril Curteanu. Amândoi susţin că referitor la Cighid „s-a exagerat mult”.
Bărbatul povesteşte că el şi soţia sa au absolvit Medicina în 1981, iar după trei ani de stagiatură, în 1984, au căzut, practic, într-o capcană. Cum voiau să rămână în Bihor, femeia a acceptat postul de la Băiţa, iar el unul în apropiere, la Pomezeu. „Dacă ştiam ce-i la Băiţa, nu ne-am fi dus pentru nimic în lume”. În ianuarie 1985 a obţinut însă mutarea alături de soţie, la căminul spital aflat în subordinea Direcţiei Muncii, ce funcţiona lângă minele de uraniu. „Şi acolo, şi la Cighid, unde s-a mutat în 1987, existau toate condiţiile. Era hrană, zahăr, lapte, tot… Problema e că majoritatea copiilor erau oligofreni şi nu asimilau hrana. Erau copii de 7 ani care cântăreau 10 kilograme. Nu suportau nici hainele pe ei, le rupeau, distrugeau tot în saloane”.
Despre tratamentele acordate, medicul spune că „toate erau indicate de neuropsihiatri”, care însă… lipseau. De fapt, amândoi au urmat un curs rapid de neuropsihiatrie infantilă la Oradea şi aveau gata scrise scheme de tratament standard. În general, sedative şi vitamine neurotrofice. În rest, tratamente de bază pentru răceli, de exemplu.
„Nu au fost tratamente neomenoase nici la Băiţa, nici la Cighid”, pretinde dr. Marin Barbu. „Asta a fost o lozincă de afară. Nemţii au filmat doar ce era rău. Dar orice făceai, tot aia era”, spune bărbatul, convins că „au şi ei cazuri (n.r. – de copii care mor în instituţii de îngrijire), dar despre ale lor nu se vorbeşte”.
„Ca nişte maimuţe”
Mult mai dură decât soţul ei, doctoriţa Liana Angelica Barbu (foto) spune că, practic, amândoi şi-au sacrificat tinereţile cu copiii de la Băiţa şi Cighid. „Am stat ani întregi în cămin, la Oradea nu puteam veni decât din două în două săptămâni. Am fost plătiţi de rahat şi toţi banii se duceau pe navetă”, povesteşte femeia, respingând orice interpretare că în cele două cămine copiii au murit din cauza angajaţilor. „Alea n-au fost ororile comunismului. Oriunde sunt copii nebuni, irecuperabili, sunt mari distrugători. Distrugeau tot, iar noi făceam muncă de Sisif să le schimbăm hainele, aşternuturile… Se dezbrăcau şi stăteau în pielea goală, ca nişte maimuţe”.
La fel ca soţul său, doctoriţa afirmă că majoritatea copiilor „aveau sindroame de malabsorbţie”, dar „erau şi unii care arătau ca nişte purceluşi”. O realizare era că „toţi erau vaccinaţi”, pe când acum, în democraţie, „statul nu-i capabil să asigure vaccinuri nici în epidemii”.
De ce, totuşi, la Cighid au murit 138 de copii? „E fals că au fost exterminaţi. Au murit de boli intercurente”, spune eufemistic doctoriţa despre răcelile, traumatismele cranio-cerebrale ori enterocolitele din certificatele de deces. Mai şocant, continuă ea, în căminele spital nici nu ar fi fost nevoie de specialişti anume instruiţi. „Nu era cazul de specialişti, pentru că diagnosticul era «irecuperabili». Cum să-şi piardă vremea un specialist cu un nerecuperabil? Sunt convinsă că nici azi un asistent sau un medic nu s-ar duce acolo decât constrâns sau pentru bani, pentru că satisfacţie profesională nu aveai”.
Trecutul nu se poate îndrepta
Fosta directoare afirmă că toţi copiii ajunşi în căminele spital erau „nerecuperabili pe care nu i-au vrut nici familiile, nici statul, ci i-a trimis să moară la noi”, iar „scopul nostru era să le asigurăm igienă, hrană şi tratament pentru bolile intercurente şi să-i supraveghem ca să nu fim acuzaţi că au murit din vina noastră”. Cinic spus, să le facă moartea… „silenţioasă”.
Femeia e convinsă că, legal, şi-a făcut datoria, iar despre „dezgroparea morţilor” prin sesizarea Parchetului General că este de-a dreptul abuzivă. „E un abuz. Când nu avem ce face ne uităm în trecut, deşi lucrurile nu se pot îndrepta. Nopţi întregi am visat feţele copiilor, deşi ştiu că nu puteau fi salvaţi. Acum suntem tari, dar ce am fi făcut noi în locul celor de atunci?”, zice doctoriţa, care nu îşi impută nici măcar un singur deces, unul singur.
Nici din nepricepere, nici din neglijenţă, nici din indiferenţă, oricât de mult ar ajunge s-o ia la întrebări, cândva, procurorii.
OMUL CARE A SPĂLAT RUŞINEA
„Ca bobocii după raţă”
Imediat ce administrarea căminului spital din Cighid a fost preluată de o fundaţie din Germania, la conducerea acestuia a fost instalat, în aprilie 1990, pediatrul Pavel Oarcea (foto), iar de atunci, ca prin minune, n-a mai murit niciun copil.
Rămas în memoria foştilor angajaţi şi a supravieţuitorilor cu renumele de „Îngerul copiilor”, dr. Oarcea a iniţiat un program intens de recuperare a acestora, convins că nu există, de fapt, noţiunea de „nerecuperabil”. „Când întâlnesc un diagnostic care spune irecuperabil, înseamnă oare că nu mai merită niciun efort? Că cei de la Cighid nu trebuiau să lupte pentru existenţa lor?”, se întreba medicul cu ajutorul căruia mulţi copii au ajuns să trăiască pe picioarele lor, făcând diverse munci ce nu necesită pregătire intelectuală.
„La început i-am învăţat cele mai simple lucruri: cum să se spele, cum să traverseze o stradă şi să facă cumpărături, cum să se integreze în societate. Copiii nu aveau o identitate – de parcă sufletele lor ar fi fost tăiate în bucăţi, iar noi a trebuit să construim acest puzzle piesă cu piesă”, mărturisea medicul. O uriaşă diferenţă de abordare, cu deznodăminte, firesc, total diferite…
Mai multe despre acest subiect, în clipurile de mai jos!
