Unii, nu mulţi, l-au criticat pe preşedintele Iohannis că a refuzat să răspundă la întrebarea referitoare la ce înţelege el prin „penali”, pusă repetat de ziarişti în cursul conferinţei de presă de la Cotroceni.
Alţii, mult mai mulţi, s-au bucurat că nu a răspuns, zicând fie că ziariştii erau prea proşti sau prea obraznici ca să merite vreun răspuns, fie că nu stăm acum să despicăm firul în patru cu prezumţia de nevinovăţie, o discuţie inutilă tocmai acum, când infractorii dau foc ţării.
S-a răspândit, în special în social media, sugestia că România este fie o ţară cu condiţii excepţionale, unde nu pot funcţiona regulile democraţiei din cauza poporului prea înapoiat sau a politicienilor prea corupţi, fie o ţară unde momentul istoric actual este atât de disperat, încât justifică orice fel de soluţii anormale, nedemocratice (răsturnarea violentă a puterii, o formă de vot cenzitar, legi ale lustraţiei sau scoaterea în afara legii a partidului de la putere).
Cei care, cu bună-credinţă, au criticat iniţiativa au fost combătuţi cu acelaşi argument al situaţiei excepţionale. Cum spunea cineva pe Facebook, „dacă stăm să o dăm în filosofii pierdem esenţa. Când te atacă turcii, nu mai discuţi sexul ingerilor, ci pui mâna pe armă…” Fiind vorba de o iniţiativă susţinută de un partid, care implică deci discuţii între militanţi, activişti, e explicabil să se întâmple aşa. Dar acelaşi argument al situaţiei speciale care justifică reducerea la tăcere a oricărei îndoieli a apărut şi acolo unde nu erau militanţi vorbind între ei, ci unde nişte instituţii publice (DNA şi Preşedinţia) au organizat conferinţe de presă, adică nişte evenimente deschise pentru întrebări libere din partea ziariştilor.
Urmarea a fost, pe aceleaşi reţele sociale şi pe site-urile unde au fost dezbătute conferinţele respective, un val de indignare la adresa ziariştilor, nu pentru că nu au pus întrebări suficient de incisive unor demnitari de obicei laconici, ci dimpotrivă, fiindcă au îndrăznit să pună întrebări unor personalităţi intangibile.
O doamnă s-a indignat pur şi simplu pe ziariste după conferinţa de presă a şefei DNA: „Cine sunt ele să ia la întrebări un aşa om? Femeia asta are 20 de ani de procuratură… trezirea”, iar un domn l-a lăudat pe preşedinte fiindcă nu le-a răspuns ziariştilor la întrebări: „Preşedintele României Klaus Iohannis a înţeles foarte bine întenţiile ziariştilor de scandal ce întenţii aveau, l-a dat o replică be măsură ,,Tăcerea e de aur” Nu poate un Preşedinte a tuturor românilor să ţină conferinţă de presă ca la piaţă”. Aceste indignări sunt dublate de expresii de adevărată adulaţie (cineva răspundea deloc ironic la întrebarea dacă Kovesi ar putea să fie preşedinte: „dar oare noi o merităm?”).
Fenomenul mi-a amintit de blogul fostei emisiuni Larry King Live de la CNN, unde în 2009, după moartea lui Michael Jackson, fanii megastarului formaseră spontan o comunitate online (echivalentul de azi al bulei de Facebook) şi postau zilnic sute de comentarii în care urmăreau ancheta decesului şi, printre altele, afuriseau sistematic orice ziarist care nu se exprima faţă de idol în termeni de admiraţie necondiţionată. Erau amintite diverse interviuri din trecut şi orice întrebare, oricât de banală, care nu exprima direct admiraţie din partea ziariştilor era taxată drept jignire, hărţuire, atac, calomnie, plastografie.
Nu toţi fanii vedetelor funcţionează la fel: fanii lui Prince, de pildă, au avut mereu un spirit critic mai dezvoltat şi nici după moartea lui n-au reacţionat aşa – poate şi fiindcă acesta nu s-a prezentat constant de-a lungul vieţii sale drept victima inocentă a duşmăniei unor oameni răi, aşa cum a făcut MJ.
Unii dintre simpatizanţii USR au admis că iniţiativa „Fără penali în funcţii publice” va avea sens de fapt ca acţiune de PR, fiindcă va creşte vizibilitatea partidului. De fapt, la fel au fost şi conferinţele de presă convocate de DNA şi Preşedinţie: nişte acţiuni de PR concepute cu instrumentele meseriei (formulări memorabile repetate, refuzul de a discuta despre temele sensibile). Evenimentul de la DNA a fost net superior: Laura Codruţa Kovesi a folosit inteligent termenul „inculpaţi”, lipsit de ambiguităţi juridice, şi a acceptat cu politeţe toate întrebările, chiar dacă în realitate n-a răspuns la nicio întrebare la care n-a vrut să răspundă. Preşedintele Iohannis, în schimb, a rămas la clişeul „penalii”, ambiguu şi devenit desuet (ex-ministrul Funeriu, de pildă, a fost „penal” ani buni în dosarul Microsoft, dar acum nu mai e, fiindcă justiţia a decis că faptele nu există) şi, deşi a încercat să urmeze exemplul lui Kovesi acceptând toate întrebările, s-a plictisit ori n-a mai ştiut ce să spună şi a decis să nu mai răspundă nimic.
Faptul că acest dispreţ faţă de ziarişti reprezintă dezinteres faţă de cetăţeni, care ar fi beneficiat evident de nişte replici ferme la întrebări, nu pare să conteze pentru oamenii de PR care au pregătit această conferinţă.
Gândirea unui om de PR e rar preocupată de un dialog real cu publicul şi cu ziariştii, acceptaţi doar atâta vreme cât pot fi utili ca vehicule de construcţie a imaginii companiei/instituţiei. Dacă acest gen de gândire ajunge determinant în politicile instituţiei, în cele din urmă se vor deteriora şi atitudinea managerilor/şefilor, şi aşteptările clienţilor/cetăţenilor. Dar treaba ziaristului nu e să fie o anexă de PR a instituţiei, ci să servească interesul public de a obţine cât mai multe informaţii de la reprezentanţii ei, chiar enervându-i, repetând întrebările sau insistând cu tot felul de detalii. Fiindcă aşa e la orice conferinţă normală de presă; cei doi demnitari nu au fost insultaţi sau asaltaţi pe nepusă masă, să zicem la vreun târg de carte.
Evident că nu justeţea cauzei e de discutat. Din 2012, de când USL şi apoi PSD au recuperat majoritatea parlamentară, există planul de „dreptate până la capăt”, înţeles drept eliminare a lui Traian Băsescu de la putere şi apoi curăţarea de „băsişti” a tuturor instituţiilor statului, inclusiv a celor care au creat probleme accesului la putere şi la resurse al oamenilor USL: DNA, ANI, PICCJ, CSM. În cazul DNA şi al ANI, PSD şi-a dorit nu doar schimbarea şefilor, ci de-a dreptul desfiinţarea instituţiilor; ideea a fost reluată acum de Şerban Nicolae cu reflecţia sa că DNA ar trebui desfiinţată şi reînfiinţată de la zero. PSD nu decide aşa ceva strict de frică – de frica străinătăţii şi a străzii. Dar dacă PSD ar fi cu adevărat un partid de stânga, adică i-ar păsa de cei pe care acum ar vrea să-i scoată în stradă, atunci ar fi primul interesat ca DNA să fie cât mai puternică posibil. Aceste lucruri ar trebui să le fie clare tuturor celor tentaţi să creadă că îşi apără propriile interese ori interesul societăţii ieşind în stradă contra DNA.
La fel de clar ar trebui să le fie însă şi susţinătorilor justiţiei că nu pot câştiga dacă acceptă ca societatea să se dezveţe şi de puţinele reflexele democratice care i-au rămas, pe motiv că acum situaţia e aşa de disperată, încât e un lux să-ţi mai permiţi aşa ceva. Printre ele e şi reflexul cetăţeanului de a-şi păstra spiritul critic în raport cu orice instituţie plătită din banii lui, în loc să se comporte ca un fan necondiţionat.
Sau reflexul de a înţelege că ziariştii sunt altceva decât nişte oameni de PR, pentru că întrebările lor, oricât de stângace ar fi şi indiferent la ce ziar sau televiziune ar lucra ei, sunt puse întotdeauna în interesul lui.
