de BOGDAN DUCA http://www.orthonews.ro
Vladimir Putin a fost miercuri, 10 iunie, în vizită la Vatican şi a avut o întrevedere cu Papa Francisc. Tot miercuri, la Bucureşti, ambasadorul Federaţiei Ruse a fost primit în audienţă la Patriarhul Daniel.
Întâmplări, niciodată coincidențe
În diplomaţie există, desigur, şi întâmplări, dar mai niciodată nu există coincidenţe. Este foarte probabil să asistăm la un efort al Moscovei de a încerca să limiteze efectele conflictului din Ucraina şi de a relansa diplomaţia rusă folosind şi instrumentul foarte important, al canalelor de comunicare ecleziastice.
În fapt, Vladimir Putin a fost la Roma între prieteni. Relaţiile dintre Italia şi Rusia nu au fost serios afectate de criza ucraineană, iar poziţia Vaticanului şi a Papei Francisc în raport cu evenimentele din Ucraina a fost de un echilibru şi o obiectivitate care a deranjat în egală măsură şi Moscova şi Washingtonul.
De altfel, tot miercuri, cu prilejul semnării unui acord bilateral între SUA şi Vatican cu privire la chestiuni economice, ambasadorul american pe lângă Sfântul Scaun şi-a exprimat în termeni diplomatici nemulţumirea faţă de poziţia Vaticanului în relaţia cu Rusia, dar şi speranţa că Francisc va ieşi din neutralitatea sa, măcar cu prilejul întâlnirii ce urma să aibă loc.
50 de minute cu Papa Francisc și Vladimir Putin. Ucraina dar și Orientul Mijlociu
Întâlnirea dintre Papă şi preşedintele rus a durat 50 de minute, timp în care, a comunicat presei părintele Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, s-a discutat atât problema Ucrainei, cât şi despre soarta creştinilor din Orientul mijlociu.
Papa a subliniat nevoia găsirii unui climat propice dialogului în Ucraina şi a îndemnat la respectarea acordurilor de la Minsk de către toate părţile implicate.
Însă, dacă mass-media era interesată mai ales de chestiunea ucraineană, este foarte probabil ca Papa să fi fost mai interesat de chestiunea Orientului Mijlociu. Nu este o speculaţie, ci trebuie doar să urmărim intervenţiile din ultimele luni ale Papei Francisc în materie de politică externă pentru a înţelege că prioritatea sa şi a Vaticanului în politica externă este criza deosebit de gravă din Orient ce va duce, în ritmul acesta, la dispariţia creştinismului în acea parte a lumii.
Martiriul creştinilor din Orient, din alt punct de vedere, este interesant şi pentru preşedintele rus, doritor să mute atenţia opiniei publice internaţionale de pe criza ucraineană spre Siria şi Irak, dar şi din poziţia asumată de politica externă rusă, de protector al comunităţilor creştine persecutate.
Din observaţiile jurnaliştilor, vizita lui Putin la Vatican a fost agreabilă pentru ambele părţi, în ciuda întârzierii de o oră şi douăzeci de minute a preşedintelui rus. Papa – cunoscut pentru lipsa sa de ”dexteritate” în folosirea limbilor străine – l-a salutat totuşi pe preşedintele rus în limba germană, pe care acesta din urmă o cunoaşte foarte bine, iar Putin a ţinut să-şi exprime încântarea pentru vizită.
Din Ucraina spre Orientul Mijlociu. Via Moscova
La Bucureşti, întâlnirea dintre Patriarhul Daniel şi ambasadorul Federaţiei Ruse s-a purtat în termeni mult mai diplomatici dar şi aici, printre subiecte, a fost chestiunea creştinilor aflaţi în zonele de conflict de prin diverse părţi ale lumii. Ceea ce exprimă destul de clar efortul diplomaţiei ruseşti de a muta subiectul discuţiilor dinspre criza ucraineană spre cea din Orientul Mijlociu.
Desigur, întâlnirea de la Bucureşti (care poate fi pusă în legătură şi cu vizita unui înalt ierarh ortodox român, Mitropolitul Andrei Andreicuţ, la Moscova) are cu totul alte mize.
Deşi Biserica Ortodoxă Română a evitat să se implice declarativ în conflictul din Ucraina, relaţiile dintre Statul român şi Federaţia Rusă au nevoie de o detensionare a situaţiei, iar implicarea BOR ca mediator ar putea fi o soluţie inspirată.
Dar, să nu uităm că peste un an de zile vom asista la un Sinod pan-ortodox care are doar două posibilităţi: fie să nu facă nimic, păstrând status quo-ul, fie să ”revoluţioneze” ecleziologia ortodoxă prin regândirea relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe, modificarea Dipticelor (ierarhia scaunelor autocefale), ceea ce ar transforma Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Română şi, implicit, pe patrarhii lor, în principalii actori ai lumii ortodoxe. O miză care nu se poate să nu fie interesantă pentru diverşi factori politici.
De la ”ostpolitik” la ”westpolitik”. Dimensiunea pragmatică a diplomației de la Kremlin
Oricum, după o lungă perioadă de foarte dificil ”ostpolitik” al Vaticanului care dorea să penetreze cumva fie rigid ortodoxistul spaţiu al Rusiei imperiale, fie rigidul ideologic spaţiu al URSS, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, cel care şi-a dorit atât de mult să ajungă să viziteze Moscova dar s-a lovit tot timpul de opoziţia Bisericii Ortodoxe Ruse, am asistat la naşterea unui ”westpolitik” ecleziastic al Moscovei, mai deschisă ca niciodată spre dialog cu Roma lui Benedict al XVI-lea, şi chiar cu cea a lui Francisc. Dar, acest ”westpolitik” are şi o dimensiune ideologică, tot mai mult asumată de Moscova – aceea de protector al lumii ortodoxe şi nu numai.
Evident, niciunul din observatori nu trebuie să ignore dimensiunea pragmatică a cărţii pe care o joacă Putin în acest meci: în contextul revoluţiei culturale care afectează întregul Occident şi marginalizează sau chiar deformează creştinismul în întregul Vest, ambiţia Rusiei este una foarte pragmatică – să preia un discurs pe care SUA şi Europa îl ignoră, pentru a putea reveni astfel pe marea scenă a politicii mondiale.
Cât de credibilă e Rusia atunci când liderul ei declară că-i ajută pe creștini?
Problema Rusiei este însă cea de credibilitate. Rusia poartă în spate memoria perioadei sovietice, pe care proaspăt ortodoxul Putin nu vrea să o denunţe – din raţiuni de politică internă. De asemenea, Rusia este departe de a confirma aşteptările pe care creştinii din Occident sau de aiurea le pot avea de la o ţară care îşi asumă cartea conservatorismului creştin.
Mai întâi, pentru că Biserica Ortodoxă Rusă este departe de a avea impactul social şi moral necesar în faţa propriilor săi credincioşi. Rusia pravoslavnică coabitează cu o Rusie campioană la numărul de avorturi, deloc imună în faţa tuturor ispitelor necreştine ale lumii occidentale, în care evlavia este subminată de superstiţie.
Mai apoi, pentru că, exceptând nivelul declaraţiilor, Rusia nu a depus nici un efort concret – economic sau militar – pentru oprirea înaintării ISIS în Irak şi Siria, sau măcar pentru protejarea reală a creştinilor din zonele aflate în conflict.
Deci Rusia are multe de demonstrat pentru a putea spera că ”westpolitik”-ul său creştin va avea succes.
