COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Bucureștiul – în diminețile de duminică, când liniștea străzii aduce mai aproape sunetul clopotelor de la biserică – îți mai poate oferi sentimentul unei plenitudini care ți se refuză în restul zilelor.
Clopotul comandat în Austria de Patriarhia Română suscită polemică: ar fi prea scump, prea mare și ar purta, vanitos, chipul în relief al părintelui patriarh. Singurul aspect necontestat de cercurile antireligioase este fabricarea clopotului la o topitorie din Austria. Dacă ar fi fost comandat în țară, ar fi fost, probabil, un motiv în plus de contestație, căci Turnătoria Blotor din Satulung, singura care ar fi putut realiza o lucrare atât de mare, urmează integral o tradiție rusească atât ca tehnologie cât și ca timbru al sunetului. Artizanii din Satulung au învățat să toarne clopote la topitoria Pyatkov din Kamensk-Uralski, acolo unde comandă clopote și muzicienii care caută un sunet mai autentic rusesc pentru Uvertura 1812 a lui Ceaikovsky sau Simfonia nr 11 a lui Șostakovici. Dar atunci clopotul cel mare al Patriarhiei ar fi sunat mai mult ca în Rusia pravoslavnică decât ca în Occident. Iar Biserica ar fi fost acuzată că aduce laolaltă cu sunetul marelui clopot din turla catedralei toată filozofia lui Alexander Dughin și practica lui Vladimir Putin la un loc, în ciuda faptului că depune atâtea eforturi pentru a-și demonstra loialitatea atlantistă.
Dar să lăsăm deoparte chestiunea geopolitică, care e, de multe ori, doar un pretext pentru a culpabiliza creștinismul răsăritean și să vedem în ce constă, în general, problema clopotelor. Modernitatea recentă ne pune în fața unei situații încărcate de contradicții. Sărăcite treptat de semnificația lor sacră, clopotele sunt îngrijite pe mai departe ca o componentă esențială a patrimoniului istoric și ca amprentă sonoră a peisajului european. Cu toate acestea instanțele civile le ordonă adesea să tacă, deoarece ”tulbură” liniștea vecinilor cu bătăile nocturne sau cele la jumătate de oră, iar oamenii bisericii se autocenzurează de cele mai multe ori ei înșiși, limitând bătutul clopotelor la câteva momente festive. Astfel, în ciuda preocupărilor patrimoniale explicite, amprenta sonoră a Europei atât de puternică cu doar o jumătate de secol în urmă riscă să se șteargă. E o pierdere mare de care nu suntem încă pe deplin conștienți, deși sub diferite forme ne preocupă tot mai intens.
Despre poluarea sonoră de exemplu vorbim foarte mult. Viața urbană, cu traficul ei sufocant aeroporturile, zonele industriale, șantierele îl scufundă pe om într-un mediu sonor dezarticulat, monstruos și generator de anxietate. Ideea ecologiei sonore era, întrucâtva, inevitabilă. Încă de prin anii 60 ai secolului trecut, muzicianul canadian, Raymond Murray Schafer, vorbea de un ”peisaj al sunetelor” și lansa un proiect (World Soundscape Project) menit să restituie relația de armonie dintre comunitatea umană și ambientul sonor.
Dar ideea politică din scrierile sale este că peisajul sunetelor sau zgomotelor nu este aleator și că ține într-un mod intim de puterea instituită, aceea care consacră tipul sunetului dominant. ”Odată cu revoluția industrială, scrie Schafer, fabricanții preiau puterea fiind autorizați să facă zgomot cu mașina cu aburi și cu ciocanele pneumatice la fel cum odinioară clerul fusese autorizat să bată clopotele sau Johann Sebastian Bach să-și dezlănțuie preludiile la orgă. Zgomotele legitime și puterea sunt aproape întotdeauna inseparabile în spiritul omului. Acestea trec de la Dumnezeu la preot, apoi la marele industriaș, iar mai recent la comentatorul de radio și la pilotul de avioane de linie. Ceea ce este important de înțeles este că a deține Zgomotul sacru nu înseamnă pur și simplu a face mare zgomot, ci mai ales a face uz de zgomot fără a fi cenzurat”. (The Tuning of the World , 1977).
Se înțelege că ecologia sunetului conține un proiect politic radical unul menit să retragă celor neaveniți autorizația de a emite Zgmotul legitim și de a oferi monopolul sunetului doar celor în măsură să restituie armonia. Nu e foarte clar cum s-ar putea face asta, dar e cert că ideile sale sunt nutrite de un sentiment puternic al paradisului pierdut și al infernului sonor pe care îl trăiește omul din marile aglomerații urbane. Schafer duce la paroxism o observație comună din care de obicei nu suntem în stare să tragem concluzii.
Dacă ne ferim de radicalisme de tot felul vom vedea însă că, pe calea unui conservatorism moderat, am putea încă păstra ceva din armonia universului sonor de odinioară. Bucureștiul de pildă – în diminețile de duminică, când traficul mașinilor e mult mai scăzut și când liniștea străzii aduce mai aproape sunetul clopotelor – îți mai poate oferi sentimentul unei reconstituiri a ființei umane și a plenitudinii care ți se refuză în restul zilelor. Mai sunt clipe rarisime în care poți recupera ceva din ”calitatea Hi-Fi a peisajului sonor” (cum spunea Schafer), dar pentru asta e necesar să limităm pe cât posibil zgomotele lipsite de calitate spirituală și mai ales să conservăm autoritatea surselor tradiționale ale sunetului , așa cum sunt clopotele de la catedrală, căci fără ele ne vom livra noi înșine unui infern incontrolabil de zgomote lipsite de sens.
