Iată însă câteva date care se găsesc în studiu. În România, în anul 2015, erau înregistrate 4,9 milioane de contracte de muncă la o populaţie ocupată de 8,4 milioane de persoane. Astfel, România, alături de Grecia, se află printre ţările europene cu rata cea mai mică angajaţilor în totalul populaţiei active, de sub 75%. De remarcat că media europeană a acestui indicator este de aproximativ 85%. Există chiar patru state ale Uniunii Europene în care ponderea contractelor de muncă în total populaţie ocupată ajunge la peste 90%.
Nivelul scăzut al contractelor de muncă din România este legat de particularităţile economiei. Este vorba, pe de o parte, de folosirea pe scară largă a unor alte forme de remunerare precum contractul de mandat, contractul de administrare, contractele de drepturi de autor sau cele de comision. Au fost inventate de-a lungul timpului o serie de contracte mascate de muncă având ca scop reducerea sarcinii fiscale pe muncă. La acest lucru se adaugă şi situaţia din agricultura de subzistenţă acolo unde nu există practic contracte pentru munca prestată.
Oarecum suprinzătoare este distribuţia contractelor de muncă pe regiuni de dezvoltare. Astfel, zonele de Vest şi cea de Sud-Vest au cel mai mic număr de contracte de muncă. Regiunea de Sud-Vest are doar jumătate din numărul de contracte de muncă faţă de zona de Nord-Vest. Este surprinzător pentru că regiunile nu sunt cele mai slab dezvoltate din România. Studiul ne oferă o explicaţie şi anume dacă se raportează numărul de contracte de muncă la numărul populaţiei, regiunea de Vest se află pe locul doi după regiunea Bucureşti-Ilfov. Deci, explicaţia constă în factorii demografici specifici regiunii.
Studiul PIAROM arată şi sectoarele economice în care există cei mai mulţi angajaţi. Astfel, 40% din totalul angajaţilor, adică aproximativ 2 milioane de contracte de muncă, sunt încheiate în industria prelucrătoare şi comerţ. De altfel, România este una din ţările europene cu ponderea cea mai mare a angajaţilor în domeniul industrial. În contrast, valoarea adăugată este redusă. Ceea ce ne arată că industria oferă multe locuri de muncă, în industrii cu valoare adăugată mică şi ca atare cu salarii mici.
Datele privind ponderea muncitorilor necalificaţi sunt şi ele relevante. Astfel, regiunea de Nord-Vest deţine o pondere de 18% muncitori necalificaţi din totalul angajaţilor. Diferenţa faţă de Bucureşti-Ilfov este mare, în Capitală ponderea muncitorilor necalificaţi fiind de numai 9%. Mai trebuie spus că industria prelucrătoare are o pondere mică în Bucureşti ceea ce ne confirmă încă o dată ideea că industria se bazează în continuare într-o bună măsură pe forţa de muncă necalificată. În acelaşi timp, studiul arată că judeţele şi regiunile în care există o pondere importantă a muncitorilor necalificaţi sunt mult mai puţine locuri de muncă de calificare înaltă. În concluzie, studiul privind forţa de muncă aduce cel puţin două confirmări: economia românească este dominată de industrie şi comerţ, dar rămâne o economie low-cost. Şi, în al doilea rând, studiul arată diferenţele de dezvoltare care există între regiunile din România.
