COMENTARIU DE BOGDAN TIBERIU IACOB (PRELUARE INPOLITICS):
Ministrul de Interne susține că a găsit un microfon în casă. Se deschide imediat o anchetă, serviciile secrete se spală pe mîini, iar lumea își sparge capul încercînd să descifreze culisele scandalului. Îndrăznim să facem o profeție: scandalul se va încheia în coadă de pește și nu vor exista consecințe prea mari. Asta pentru că PSD a urmărit să-și urce niște saci în căruță, dar a reușit doar parțial, să zicem cu un săculeț.
Miercuri, 6 noiembrie, pe înserat, a căzut ceea ce s-ar fi vrut o bombă: ministrul de Interne, Carmen Dan, a anunțat cu precipitare, în direct la TV, că a găsit un microfon într-o priză din locuința închiriată, în momentul în care vrut să-și încarce telefonul, iar fațeta prizei a căzut. A chemat imediat poliția și tot imediat, a anunțat presa. SRI a ieșit la rampă, la fel de prompt, anunțînd că nu are legătură cu povestea și precizînd, totodată, că dispozitivul de spionare e autentic, dar unul ieftin, de găsit lesne în comerț, astfel că operațiunea ar putea fi pusă și în cîrca unei firme private.
S-a deschis, evident, o anchetă, că doar e vorba de ditamai membrul CSAT.
Plus că locuința în cauză, conform dezvăluirilor Realitatea TV, aparținuse mai înainte însărcinatului cu afaceri al SUA.
După cîteva zile s-a așternut liniștea și e de presupus că va rămîne așa.
Asta pentru că, în opinia noastră, PSD a încercat o manevră de imagine, care i-a reușit doar puțin.
Să o luăm metodic.
Scandalul Carmen Dan e copiat la indigo după unul relativ recent, petrecut la Londra, în 2013.
Pe la jumătatea lunii iunie, ambasada Ecuadorului din Marea Britanie a făcut public faptul că într-o priză din biroul ambasadorului fusese găsit un microfon, suspectul de serviciu fiind o firmă privată considerată a fi apropiată de serviciile secrete britanice și americane.
Scandalul era cu bătaie mai lungă: de cca.10 luni, în ambasada respectivă era găzduit legendarul Julian Assange, mai marele Wikileaks, dezvăluirile care zguduiseră mapamondul.
La acea vreme, lumea era împărțită în două: unii – între care administrația de la Washington – susțineau că Assange e un nemernic și un terorist și că ar merita executat, conform unui oficial canadian, alții că e un erou care trebuie apărat. Între cei din urmă se numărau liderii de la Kremlin, unii din America Latină, regizori precum Moore și Stone de la Hollywood etc.
Totuși, presiunile asupra ecuadorienilor erau extrem de mari, poliția britanică chiar avusese intenția să intre în forță în sediul ambasadei ca să-l recupereze pe Assange, fiind nevoie să se invoce Convenția de la Viena pentru a se bloca demersul.
Teza ecuadorienilor era că viața lui Assange ar fi pusă în pericol, mai ales din cauza amenințărilor cu moartea.
Pentru a se întări ideea în ochii marelui public că Assange e o victimă era nevoie de scandal mediatic, iar cel cu microfonul găsit în ambasadă era excelent din acest punct de vedere.
Incidentul a făcut turul întregii prese mondiale, indignînd atît popoarele latino-americane, care au reținut din el spionarea ambasadorului ecuadorian, cît și pe fanii lui Assange, care considerau că, dimpotrivă, el ar fi fost obiectivul interceptării.
Nici pînă azi nu s-a aflat cine, de ce și cum a instalat microfonul în biroul ambasadorului.
Dar scopul fusese atins: Assange își întărise reputația de victimă a unui sistem nemilos, care vrea să-i închidă gura.
Ulterior, s-a dovedit că ecuadorienilor le place la nebunie să se joace de-a spionita: nu mai departe de acum cîteva săptămîni, actualul președinte, Lenin Moreno, a anunțat că a găsit în dormitor o cameră video-spion, plantată – zice el – de fostul președinte Rafael Correa, ca să-l urmărească. Acesta a reacționat, arătîndu-se gata să meargă la pușcărie dacă se va dovedi că e mîna lui, dar cerînd, totodată, demisia lui Moreno dacă se dovedește altfel.
Scandalul spionării lui Carmen Dan e tras de păr în ultimul hal. Dacă serviciile, indiferent care, ar fi interesate de spionarea ei, cu sau fără mandat, au la dispoziție ceva mai mult decît tehnici de acum 30 de ani, mai sigure și mai discrete.
(Cît despre povestea cu americanul, nici de glumă nu e bună; s-au dus de mult vremurile cînd se spunea despre ambasada SUA la Moscova că e un uriaș microfon conectat la Politburo. Niciun oficial american nu stă într-o locuință nedeparazitată, iar microfonul lui Carmen Dan probabil ar fi sărit singur din perete, de rușine.)
Faptul că ministrul nu a chemat prioritar specialiștii de la Doi și un sfert, dar, mai ales, graba de a anunța presa e mai mult decît grăitor (vezi excelenta cronologie realizată de analistul Ion Cristoiu aici). O acțiune autentică de spionaj contra unui membru CSAT reclama discuții serioase inclusiv cu liderii partidului de guvernămînt, cu directorii marilor servicii, cu premierul ori cu președintele, mai înainte de a se contacta televiziunile.
Păpușarii care au orchestrat scandalul au mizat pe contracararea mesajului prezidențial de zilele trecute, conform căruia nu există stat-paralel în România.
Păi, ce dovadă mai bună s-ar găsi decît spionarea unui ministru greu?
Planul nu a fost rău, per ansamblu, probabil că există destui români care vor fi luat povestea în serios.
Ghinionul a venit din altă parte: spre deosebire de microfonul lui Assange, cel al lui Carmen Dan nu a ajuns vedetă în presa internațională, ceea ce ar fi dat greutate chestiunii.
(Aproape am spune că e chiar suspectă tăcerea pe acest subiect. Ori, poate, ziariștii de afară sunt mai puțin dispuși decît ai noștri să creadă basmul cu cocoșul roșu)
Scandalul spionării ministresei PSD – o manevră de imagine orchestrată chiar de pesediști, în opinia noastră – va rămîne, cum spuneam, în coadă de pește, cu autor necunoscut.
Și va merge în același ”dosar” cu diversiuni similare din ultimii ani despre care s-a relatat în media, precum asasinarea cu viruși a lui Ion Iliescu, atentatele cu ”bomba” din hidrant ori cu dale de beton la adresa lui Traian Băsescu șamd.
