– De ce ați realizat acest film?
– Cred că este important ca oamenii să știe ce s-a întâmplat. Evenimentele din anii 1943-1944 sunt puțin cunoscute, atât în România cât și în străinătate. De aceea am ținut să-l intervievez pe regele Mihai, în limba engleză, pentru ca am avut de la bun început intenția de a difuza filmul atât în Europa cât și în Statele Unite. Vom începe, bineînțeles, cu difuzarea în România, și suntem deja în discuții pentru a difuza filmul în străinătate.
– De ce credeți că e important ca și spectatorii din Europa și din Statele Unite să vadă acest film?
– Aici vorbim, evident, de o poveste care se bazează pe două puternice argumente. Primul, este că vorbim despre evenimente care au avut loc la sfârșitul răzbioului și deși s-au făcut multe filme despre al doilea război mondial, aceasta e o poveste puțin cunoscută. În al doilea rând, este o poveste emoționantă, umană, care are în spatele ei multe drame. Nu uitați că regele avea doar 23 de ani când l-a arestat pe aliatul lui Hitler, pe când la ușa Palatului se aflau numeroase trupe germane.
– Știți că în România există numeroase dezbateri legate de momentul de la 23 august. Și chiar unii lideri politici de la noi au afirmat că acel act a netezit drumul URSS către ocuparea României. Ce părere aveți?
– Știu că există numeroase dezbateri pe marginea acestei istorii și m-am documentat timp de opt luni pe această temă. Am lucrat cu producătorul lui David Frost din Anglia. Ne-am consultat cu istorici cunoscuți, precum Ion Scurtu, Neagu Djuvara, Denis Deletant, Matei Cazacu. Ne-am făcut documentarea cu mare atenție. Știu că există în România multe controverse despre ce regele a făcut sau nu a făcut. Dar noi nu am făcut doar să-l ascultăm pe rege, i-am ascultat și pe alții. Am fost și la Moscova, unde am vorbit cu șeful departamentului de istorie din Ministerul rus al Apărării. L-am întrebat dacă Rusia a fost în spatele actului de la 23 august, iar el a arătat imediat către Regele Mihai și i-a transmis mulțumiri pentru ce a făcut. Și nu uitați că la acel moment, trupele ruse erau blocate la nord-est de România. Bineînțeles că după aceea, venirea rușilor și ocuparea de către ei a României a generat o decepție enormă. Dar oricum s-ar fi petrecut lucrurile, rezultatul ar fi fost același. Și, conform înțelegerilor care au urmat, Uniunea Sovietică avea influență de 80 până la sută la sută în țările din această regiune. Deci venirea rușilor era până la urmă inevitabilă, orice ar fi făcut sau n-ar fi făcut Regele Mihai la 23 august. Însă nu uitați că i-a trebuit un enorm curaj pentru a-l aresta pe Antonescu în ziua aceea. S-ar fi putut foarte bine ca regele să fie ucis în ziua aceea, nu să fie arestat Antonescu.
– Ați prezentat, în manieră artistică, scena celebră a conferinței de la Ialta, când procentele de influență a marilor puteri în regiune au fost scrise pe un șervețel. Cum vi s-a părut Regele atunci când vorbea despre asta?
– Evident că e dezamăgit. Nu uitați că familia are o descendență britanică dar și una germană și rusă. Iar aceștia i-au fost, într-un moment sau altul, aliați. În 1947 el a fost la Londra, unde s-a văzut cu regele George și este evident că familia regală știa tot ce se întâmplase, știa ce se petrecuse cu trei ani mai devreme. Și bineînțeles că era dezamăgit că apropiații săi își dăduseră acordul pentru astfel de înțelegeri. Apoi, după abdicare, a mers în Statele Unite, unde a avut întâlniri la Washington, cu Comitetul pentru Intelligence din Congres. Iar el mi-a mărturisit că nimeni nu a vrut să-l asculte în acea perioadă. Așa că el a fost dezamăgit și înainte, și după.
– Și cum a putut Regele să trăiască cu aceste dezamăgiri, în tot acest timp?
– Cred că în timpul realizării documentarului l-am întâlnit de circa 40 de ori și de fiecare dată când venea vorba despre perioada exilului, el vorbea cu o enormă durere. De fapt, sunt două momente cheie, extrem de emoționante pentru el. Primul este cel al plecării de la Sinaia, urmat de cel în care a găsit libertatea, în Vest, în Austria. Al doilea moment dureros este cel al revenirii în țară, la începutul anilor 1990, atunci când a văzut ce i se întâmplase României în perioada comunistă. Deci, el a găsit o Românie schimbată, o Românie care în parte își pierduse sufletul, așa cum el spunea. O Românie pe care nu i-a fost ușor să o recunoască. Dar mi-am dat seama că el nu-și pierduse nicicând dorința de a reveni.
– Cum vedeți rolul familiei regale în România de azi?
– România este azi o republică. Cred că rolul familiei regale rămâne acela pe care îl vedem mai degrabă în Anglia, un rol ceremonial. Dar ceea ce eu observ la familia regală a României este că ei nu sunt aici pentru patru sau cinci ani, ei sunt aici pentru totdeauna și sunt puternic legați de interesul național. Și ceea ce mai observ este că ei nu sunt atrași de chestiuni financiare, lucruri care se întâmplă nu doar în țările Europei de Est ci peste tot în lume. Familia regală din România pare departe de toate acestea, ca să nu mai vorbesc despre ce se întâmplă în familia regală din Spania. În România, familia regală are rolul clar al unei familii monarh
