COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Referendumul desfășurat duminică în nordul Italiei (Veneția și Lombardia) a dat la fel ca în Catalonia câștig de cauză autonomiștilor. Separatismul sub diferite chipuri pare să fie o tendință mult mai largă.
În România, dacă e să judecăm după reacțiile publice, aproape toată lumea dezaprobă independența Cataloniei. Apelul lui Mario Vargas Llosa rostit de la tribuna manifestației antiindependentiste s-a bucurat de mai multă trecere decât toate protestele împotriva violențelor polițienești. Nu e nimic surprinzător, etosul unionist rămâne puternic în România și este posibil ca centenarul Marii Uniri să fi amplificat reacțiile.
Dar privind lucrurile strict din perspectiva istoriei românești riscăm să nu vedem adevărata problemă cu care se confruntă astăzi Europa. Duminică s-au desfășurat două consultări populare organizate de Liga Nordului în Veneția și în Lombardia. Spre deosebire de Spania, referendumurile sunt strict consultative și nu au pretenția de provoca urmări politce imediate, dar este semnificativ că în Veneția 98% dintre cei consultați, la o participare de peste 57%, s-au pronunțat în favoarea unei autonomii financiare lărgite. În Lombardia, 95% din participanții la vot s-au pronunțat și ei pentru o autonomie fiscală mai mare, atâta doar că participarea a fost acolo mai scăzută, de numai 39%. La fel ca în Catalonia avem de a face cu cele mai bogate provincii ale țării care de ani de zile se plâng ca duc în spinare zonele sărace ale sudului.
Prin urmare chiar dacă factorul economic nu este singurul care contribuie la exaltarea spiritului autonomist, el are un rol foarte important. Într-o lume în care orice discurs politic conține obligatoriu termenul ”prosperitate”, este de înțeles că anumite comunități par hotărâte să caute o mai mare prosperitate pe cont propriu. S-a remarcat totuși, pe bună dreptate, că diferența mare de participare la vot dintre Veneția și Lombardia arată că factorul economic nu este singurul care trebuie luat în calcul și că aspectul identitar își are rolul său. Într-adevăr și în Spania tradiția catalană cântărește greu, dar ea pare mai curând să ofere un plus de persuasiune factorului economic, conferindu-i o aură de idealitate.
Să ne amintim protestele sindicale din România anilor 90, care ajunseseră la o tehnică interesantă de promovare publică: lista revendicărilor era de fiecare dată extrem de stufoasă și începea invariabil cu aspecte de idealitate pentru ca, la un moment dat, către final să fie inserate două-trei probleme de interes imediat și real. Pesemne reacția publică convinsese sindicatele că este mult mai bine să defileze cu probleme de interes general pentru a putea apoi să strecoare și revendicările proprii. Dar aceste reglaje persuasive nu sunt neapărat efectul unui efort conștient, ci de cele mai multe ori apar de la sine. Ceva asemănător se va fi produs și în Spania și Italia, acolo unde provinciile independentiste asociaza invariabil tema economică cu subiectele tradiției culturale locale. Dar nu e greu totuși de văzut care este factorul cel mai puternic: venețienii plătesc – pretind ei – 4000 de euro pe an de cap de locuitor către bugetul central, iar cei din Lobardia chiar 6000 de euro pe an, ceea ce este PIB-ul pe cap de locuitor al României.
Dacă înțelegem bine problema, nu asistăm astăzi la balcanizarea Europei sau, cu alte cuvinte, la surescitarea naționalismelor locale, ci mai curând la atrofierea sentimentului de responsabilitate față de națiunile constituite și fixate prin norme internaționale în ultimul secol.
Pentru politica europeană costatarea aceasta este de maximă importanță. Actorii unificării europene au militat insistent în ultima jumătate de secol pentru eliminarea granițelor naționale, contribuind în mod hotărâtor la slăbirea națiunii ca orizont politic, fapt care a favorizat, firește, toate orientările centrifuge, fie că ele apăreau sub forma unor autonomii locale fie sub aceea a dinamismului transfrontalier. Prin urmare, autonomismul și migrația internă (în interiorul UE) sunt efecte directe ale integraționismului european care a propus tuturor mai multă prosperitate într-un decor lărgit.
Căci, să nu ne lăsăm înșelați de aparențe, și în România se petrece în esență același lucru, atâta doar că sub forme diferite. Dacă peste 3 milioane de bărbați și femei în puterea vârstei (aproape jumătate din forța de muncă activă) au emigrat în Occident este exact din același motiv. În România nu există nicio provincie cu adevărat bogată care să pretindă că ține restul țării pe umerii ei și de aceea nu avem evoluții identice. Județele secuiești, bunăoară, sunt printre cele mai sărace județe din țară, încât paralela nu are sens. Adevărata Catalonie a României este, de fapt, diaspora ei occidentală.
Ba, mai mult decât atât, Europa cu două viteze sau modul în care vestul Europei caută să se replieze pe sine (vezi limitarea circulației forței de muncă) este, în ciuda aparențelor, un fenomen stimulat de motivații identice cu cele ale autonomiștilor din Spania și din Italia. Repudierea lor la Bruxelles și în marile capitale europene a fost de aceea percepută cu justificată uimire. De fapt, o Europă dominată de un materialism radical va fi pândită inevitabil de tot soiul de secesionisme, fățișe sau bine disimulate.
