COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAŢIU PEPINE:
În pofida tuturor calculor politice și a recomandărilor, România și-a păstrat ambasada de la Damasc. Evenimentele par să-i dea în cele din urmă dreptate.
Este posibil ca, în intimitatea sa, în ceea ce are mai discret, politica de la București să fi primit cu oarecare satisfacție desfășurările politice recente. Diplomația românească mizase discret pe supraviețuirea lui Bashar al-Assad. Când alții și-au închis ambasadele la Damasc, România a păstrat-o, în pofida riscurilor potențiale, reușind să fie de folos și partenerilor occidentali. Nu vorbim aici despre simpatie, ci de o intuiție și de o perspicacitate care cel puțin până acum a fost confirmată: Siria nu putea fi comparată cu celelalte țări care trecuseră prin valul de schimbări al ”primăverii arabe”.
Bashar al-Assad pare imposibil de reabilitat și totuși președintele Franței, Emmanuel Macron, a vorbit luni la conferința de presă de la Versailles, susținută împreună cu președintele Rusiei, Vladimir Putin, despre dialogul cu ”reprezentanții lui Bashar al-Assad”. Tot el a vorbit despre ”o tranziție democratică”, dar mai ales – și acesta a fost punctul central al discuțiilor pe dosarul sirian, noul președinte al Franței a avertizat asupra riscurilor pe care le implică ”distrugerea unui stat”. Prin urmare, poate fără Assad, deși nu a spus-o, evitând orice trimitere directă la liderul sirian, dar prin acceptarea actualelor structuri de putere și construind pe temeiul acestora.
Nu este exclus ca poziția românească să fi fost doar urmarea unei distribuții de roluri în concertul puterilor occidentale, dar este cert că rolul i se potrivea. Românii s-au străduit mereu să întrețină prietenii în toate direcțiile – de pildă și cu Israelul și cu Iranul – așa încât să poată deveni la nevoie o platformă de comunicare cu oricare actor implicat în conflictele zonale. Fostul președinte Traian Băsescu avusese de suportat critici tăioase din partea liderilor USL, care, poate pentru că nu înțelegeau subtilitatea jocului, arboraseră o poziție de principiu mult mai ”pro-occidentală”, condamnând sonor regimul lui Bashar al-Assad. Criticile interne s-au temperat însă, diplomația românească reușind în cele din urmă să-și conserve tradiționalul low profile.
Schimbarea de conduită a Franței față de Rusia a fost evidentă, în pofida așteptărilor. Dar, spre deosebire de alții, tânărul președinte putea face acest lucru – aici e subtilitatea – căci el se bucură de o imunitate specială, fiind eroul liberalismului progresist împotriva amicilor ”iliberali” ai Rusiei, ca președinta FN, Marine Le Pen. Dar poate chiar și republicanul François Fillon ar fi prilejuit un scandal dacă, așa cum se întrevedea din propria campanie electorală, l-ar fi invitat pe Putin la Paris. În schimb a fost mult mai ușor de acceptat ca Macron, și nu altul, să spună că în toate marile probleme ale lumii dialogul cu Rusia este necesar și de neevitat.
Părând să-l dezmintă mereu pe președintele SUA, Donald Trump, nu neapărat prin cuvinte, ci prin chiar stilul personalității sale, președintele Franței a părut să-i dea mai curând dreptate. Căci nu Bashar al-Assad a fost desemnat ca inamic principal, ci terorismul. E un prim pas, important, pentru concertarea pozițiilor occidentale și pentru un compromis eficace cu Rusia. E de reținut însă subterfugiul abil al lui Emmanuel Macron, care nu l-a invitat pe Vladimir Putin la Élysée, ci la Versailles, într-un context mai curând cultural și comemorativ – 300 de ani de la vizita țarului Petru cel Mare – ce i-a permis să vorbească, repetând mesajul de câteva ori, despre ”istoria care ne depășește”. Altfel spus, Franța înțelege să privească relația cu Rusia în planul larg al istoriei civilizației europene, obținând deopotrivă un temei solid pentru dialogul cu Rusia, dar rezervându-și totodată libertatea de a adopta poziții intransigente în chestiuni ”de moment”.
În cele din urmă, nu e deloc sigur că Vladimir Putin a acceptat să recunoască Franței ascendentul pe care îl conceda Țarul Petru I acum trei secole, deschizându-se față de cultura și moravurile Occidentului. Am putea crede mai curând contrariul. În orice caz, cel puțin în chestiunea Siriei, este posibil să se fi avansat într-un sens care confirmă cerbicia României de a menține serviciile diplomatice la Damasc cu tot ce implică acest lucru. Cel puțin o vreme, vor fi mai fi acolo lucruri importante de făcut.
Deunăzi presa comenta cu surprindere mesajul pe care președintele Klaus Iohannis l-a transmis cu prilejul deschiderii lucrărilor unui program intitulat „Securitate în Regiunea Mării Negre”. Provocase nedumeriri o trimitere sumară, dar cu semnificații negative, la ”axa Rusia-Turcia-Iran”, care ar fi de natură să agraveze situația de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre.
Dar, dacă așezăm lucrurile în contextul lor mai larg, care include și Siria, observăm că mesajul prezidențial nu face decât să preia frustrarea partenerilor occidentali de a fi fost eliminați din dosarul sirian în beneficiul rușilor, turcilor și iranienilor, care dictează acum desfășurarea ostilităților. Așa cum am văzut din evenimentele diplomatice recente, revalorizarea lui Putin și, implicit, întreținerea unui echivoc cât privește viitorul lui Bashar al-Assad, reprezintă tactica prin care occidentalii caută să revină în joc și să conserve o anumită influență în zonă. Iar românii au la rândul lor interesul să-și valorifice experiența.
