COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
În percepția românilor, căderea comunismului și revoluția din decembrie au fost cea mai mare realizare din ultimii 100 de ani și, în același timp, cel mai mare eșec.
În cadrul ultimului sondaj publicat de IRES, participanții sunt întrebați: ”Dacă vă gândiți la ultimii 100 de ani din istoria României, care credeți că este cea mai mare realizare a țării?”
Răspunsurile sunt, în orice caz, neașteptate. Pe primul loc, cu 20% din respondenți, se plasează ”Ieșirea din comunism/Revoluția din ’89” și abia pe locul al doilea ”Marea Unire” cu 15%. Surpriza poate fi și contextuală, căci ne aflăm în anul Centenarului și unirea tuturor provinciilor istorice românești cu Regatul României a fost evocată mult mai des decât altă dată. Chiar și în termeni negativi (”nu avem încă un plan al manifestărilor” sau ”nu avem un proiect de țară”) subiectul Unirii a revenit frecvent în emisiunile de televiziune cele care dețin supremația ca surse de informare. Prin urmare era de așteptat ca Unirea să figureze pe primul loc, măcar dintr-o nevoie de conformare la ceea ce se consideră a fi prestigios. Dar dacă nu s-a întâmplat așa, ar putea însemna că într-un an obișnuit în care Unirea nu este evocată decât rar și poate doar exclusiv în mediul școlar, abia un român din zece ar indica evenimentul de la 1918 ca pe unul de importanță capitală.
A fost clar în orice caz că memoria evenimentului trăit depășește cu mult memoria istorică. Căci printre evenimentele recente care au fost indicate mai figurează aderarea la UE (8%), aderarea la NATO (1%) și chiar regimul comunist (7%) și, în mod distinct, marile șantiere ale epocii comuniste (Casa Poporului, metroul, etc) indicate și ele de 1% dintre respondenți.
E de bănuit că și în alte societăți europene memoria recentă are prioritate față de cea istorică, cu atât mai mult cu cât oamenii au deprins a gîndi mai cu seamă din perspectivă individuală. Chiar dacă întrebarea are o turnură obiectivă (”Dacă vă gândiți la ultimii 100 de ani din istoria țării…”) sentimentul subiectiv are, în mod spontan, prioritate față de un raționament mai cuprinzător și extins la o experiență supraindividuală. Aceasta este de fapt principala achiziție a mentalității liberale, plasarea individului în centrul preocupărilor și supremația subiectivității. Subiectul politicii înseși tinde să fie individul și nu comunitatea, ceea ce provoacă teribile tensiuni de care în parte nici măcar nu mai suntem conștienți. Plecarea românilor în masă și dezechilibrele demografice și bugetare care se trag de aici sunt de fapt efectele directe ale politicilor liberale care tind să discrediteze comunitatea și să o prezinte ca pe o realitate vestustă și opresivă. Familia ea însăși este supusă unor puternice presiuni, politicile sociale din ultimii 20 de ani fiind orientate cu precădere către individ.
În afară de asta, căderea comunismului este cu adevărat un eveniment epocal care va rămâne cu siguranță și într-o istorie obiectivă ca un reper major al sfârșitului de secol XX. Prin urmare nu există o contradicție între planul obiectiv și cel subiectiv, căderea comunismului fiind pentru toți cei care au trecut de 45 de ani un eveniment decisiv și mai ales unul supus atâtor și atâtor controverse. Căci întrebarea este oarecum ambiguă, nefiind limpede dacă se referă la ceva la care oamenii își vor fi adus contribuția sau la ceva care s-a întâmplat indiferent de voința lor. Așa se explică de ce la întrebarea imediat următoare (Care este cel mai mare eșec al țării din ultimii 100 de ani) cei mai mulți au ales tot Revoluția (10%). Așadar Revoluția din decembrie este cea mai mare realizare și, în același timp, cel mai mare eșec al României din ultimul secol.
E un paradox căruia nu i-am dat suficientă atenție și care explică poate și marea dezangajare a românilor față de politica actuală. Căderea comunismului a fost desigur o realizare, dar ea nu era decât un început, un punct zero de la care politica abia urma să înceapă. Prin urmare căderea comunismului și așa numita Revoluție au fost percepute ca uriașă șansă istorică irosită, ca o risipire a unor oportunități fără egal. Ca să nu mai spunem că în pofida ”victoriei” revoluționarilor, autorii represiunii au rămas până astăzi nepedepsiți. Victoria și eșecul s-au împletit de la bun început.
