La început încercările germanilor de străpungere a Liniei Maginot au eșuat, cu pierderea a mai puṭin de 50 de oameni, după un asalt de opt ore. Curând situaṭia s-a schimbat. Pe 15 iunie unitățile franceze au început să părăsească pozițiile, sub loviturile armatei naziste net superioare. Două zile mai târziu, Linia Maginot era izolată de restul ṭării. Cele mai multe unități franceze au capitulat până pe 25 iunie, iar germanii au declarat atunci că au luat 500.000 de prizonieri. Premierul Paul Reynaud a demisionat, fiind urmat de mareṣalul Philippe Pétain care ṣi-a anunṭat intenṭia de a cere Germaniei un armistiṭiu. A fost momentul în care Hitler ṣi-a început punerea în aplicare a planului de umilire a Franṭei, în amintirea armistiṭiului pe care ṭara lui îl încheiase ca învins în 1918. Astfel, führerul a dorit semnarea armistiṭiului la Compiègne, în același vagon de cale ferată care fusese folosit și în 1918. Hitler a stat pe același scaun pe care stătuse mareșalul Foch atunci când îi primise pe reprezentanții guvernului german, cu 22 de ani în urmă. Armistițiul și încetarea focului au intrat în vigoare la ora 1.35 a zilei de 25 iunie. Bătălia Franṭei durase de la 10 mai până la 21 iunie 1940.
Arhiva de istorie orală deṭine un document extrem de interesant despre atmosfera din Parisul ocupat de armatele lui Hitler: mărturia colonelului Octav Vorobchievici, atașat militar regal al României la Berlin începând din ianuarie 1940. Sentimentalul militar-scriitor îṣi făcuse studiile la Şcoala Superioară de Război din capitala Franṭei, aṣa încât acest document sonor poartă amprenta legăturilor de suflet ale colonelului Vorobchievici cu ṭara pe atunci ocupată. Înregistrarea a fostă făcută în 1986 de familia Vorobchievici.
„Germania atacase Occidentul: intrase în Olanda, în Belgia, în Luxemburg, călcase teritoriul francez, înainta undeva spre nord ṣi spre sud. […] Mi-a fost dat să trăiesc momente zguduitoare. Un teritoriu cu suflet liber, ocupat de jumătatea de cizmă a defilării germane. O mulṭime în uniformă care se miṣca cu 4 km pe oră împotriva unor forṭe blindate care înaintau cu 60 km pe tot terenul. O simplă formalitate de evacuare a ṣoselelor, de mersul numai pe marginea drumurilor, în timp ce ṣoaseaua pietruită rămânea pentru ṣenila germană. Am văzut poporul francez, bărbaṭi ṣi femei, umiliṭi cu semnele vulgare ale soldatului german care mergea înainte, fie spre Canalul Mânecii, fie spre Paris. Am văzut un popor întreg cu sufletul zdrobit, umilit, desfiinṭat, într-adevăr învins. Un tablou care trebuia văzut cu mult înainte, gândit, simṭit, trăit cu mult înainte, iar nu să se aṣtepte întâi ruina ṣi apoi să se pomenească slăbiciunea.
Parisul m-a miṣcat prin cele prime câteva cuvinte auzite în limba franceză în faṭa Operei. Era vorba de câteva vânzătoare de flori care se învârteau înaintea treptelor acestui edificiu întrebându-se: mai e cazul să vină să vândă flori? „De ce nu?„, răspundeau unele defetiste „nemṭii le cumpără pentru fetele noastre, de ce nu le-am vinde? Sunt florile Franṭei pentru fetele Franṭei„. Iacătă cum începea defetismul!
La hotelul meu am întrebat pe băieṭaṣul de 17-18 ani care era omul de serviciu de care depindea camera mea: „Cum a fost? Cum aṭi putut…?„ „Domnule, eu sunt în serviciu pentru îngrijirea camerei dumneavoastră. Restul nu-l cunosc ṣi am acasă o familie din care eu singur aduc pâinea…„ Iată alt chip al defetismului nostru.
Pe stradă, mi-aduc aminte, în faṭa podului din Piaṭa Concordiei pavat cu piatră din Bastilia, doi bătrâni: „Ăsta e un nou ‘870 al nostru. Trebuie să ne împăcăm, trebuie să ne acceptăm în situaṭia asta… Suntem învinṣi ṣi trebuie să rămânem învinṣi!„ Era ultima formă a defetismului francez.
M-am dus la una din fostele mele gazde. Aici am avut o mică întâlnire de foṣti combatanṭi care nu fuseseră încă ridicaṭi de germani. Le-am spus părerea mea: „Franṭa a fost învinsă din cauza zgârceniei! Franṭa n-a vrut să lupte, ṣi-a creat o Linie Maginot, în loc să-ṣi creeze mijloace de transport rapid, aviaṭie ṣi care de luptă. Aṭi fost zgârciṭi! Franṭa în timpul din urmă s-a dovedit o naṭiune bătrână, bătrânii sunt grijulii cu ziua de mâine, bătrânii nu mai sunt elemente de ofensivă, bătrânii sunt oameni paralizaṭi; bătrânii constituiesc o categorie eṣuată sau dispusă să eṣueze.„
Am revenit din Franṭa la Berlin, nu cu gândul la Franṭa, ci cu gândul la ṭara mea. Se petreceau în jurul ei, cu ochii la ea, cu mâinile întinse spre ea, se petreceau destule acṭiuni care anunṭau că se începea o activitate de amputări teritoriale. Mă pregăteam cu durere să le descopăr din vreme, să le informez din vreme…”
Sursa: Rador, articol de Silvia Iliescu
