În timpul luptelor de la Predeal (septembrie-octombrie 1916), unde s-au înregistrat numeroase atacuri și contraatacuri, au fost capturați în mai multe rânduri militari români care supraviețuiseră bombardamentelor de artilerie și luptelor la baionetă. Prinși în nordul Olteniei, după ce germanii reușiseră să străpungă frontul din zonă, ofițerii români au fost puși în convoi cu soldații, apoi duși pe jos până la Râmnicu Vâlcea. Îmbarcați în vagoane de vite, cu paie pe jos, prizonierii au fost transportați la Sibiu, unde ofițerii au fost separați de soldați, a scris istoricul Dorin Dobrincu într-un material dedicat Centenarului Unirii pe site-ul Rdio Europa Liberă.
RELATAREA LUI DORIN DOBRINCU DESPRE Căderea în captivitate a „Grupului Cerna”
Cazuri de trupe române care au căzut în masă în captivitate ca urmare a unor ordine discutabile s-au înregistrat nu doar în august 1916, cum a fost la Turtucaia, ci și, în noiembrie același an, la nord de Dunăre. „Grupul Cerna”, format din părți ale Diviziei 1 infanterie s-a aflat în vestul Olteniei în prima parte a campaniei din 1916. La începutul lunii noiembrie 1916, Grupul a primit ordin de la Armata I, în subordinea căreia se afla, să se retragă în marș forțat spre Olt și apoi dincolo de acesta. Reacția generalului Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, a fost violentă. Acesta i-a cerut regelui Ferdinand I, cu invocarea Antantei, ca Grupul să reziste cu orice preț. În eventualitatea pericolului de a fi capturate, trupele trebuiau să distrugă artileria și să recurgă la o luptă de partizani. „Grupului Cerna” avea să i se alăture „Grupul Tăutu”, care anterior făcuse parte din Divizia 1 infanterie, apoi și „Grupul Dunărea”. Militarii din aceste structuri combatante se simțeau „sacrificați” de către conducerea Armatei Române, cum aveau să noteze unii dintre ei în memoriile publicate în perioada interbelică.
Aflat sub comanda colonelului Scarlat Demetriade, „grupul Cerna” se retrăsese timp de 14 zile peste 200 de km spre est, de la Orșova, pe Dunăre, în zona Tia Mare, Izbiceni și în alte localități învecinate, toate în județul Romanați, pe malul Oltului, purtând lupte cu forțe superioare austro-ungare și germane, dar și cu paramilitarii (comitagiii) bulgari. Oltul era mare, revărsat și nu putea fi trecut. Podul peste râu fusese aruncat în aer de către alte unități române aflate în retragere.
Înconjurat, în imposibilitate de a-și continua retragerea, cu munițiile pe sfârșite, „Grupul Cerna” s-a predat în seara de 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Circa 10.000 de militari români au fost nevoiți să se predea în apropierea Oltului. Rolul lor în luptele Armatei Române contra Centralilor se încheia atunci. În aceeași zi, la peste 160 de kilometri depărtare, Bucureștiul cădea în mâinile inamicului, iar oficialitățile române se retrăgeau în Moldova.
Înainte de a se preda, unii ofițeri și-au rupt săbiile, și-au stricat ori au aruncat revolverele. Și soldații își stricau armele, îngropau închizătoarele de la tunuri. De asemenea, au fost arse arhivele unităților. Unul dintre regimente – 17 Mehedinți – și-a ars drapelul, pajura a fost îngropată, iar mânerul a fost ascuns. Pentru a nu cădea pradă inamicului, banii din Casa Regimentului au fost împărțiți sub cuvânt de onoare ofițerilor și subofițerilor, urmând ca aceștia să-i înapoieze statului când avea să fie posibil. Chesoanele au fost distruse pentru a nu fi preluate de inamic; în anumite cazuri caii au fost omorâți din același considerent.
Câțiva dintre ofițerii din Grupul Cerna au trecut Oltul înot și au plecat spre est. Dintre aceștia, unii s-au ascuns în teritoriul ocupat, inclusiv la București, în parte fiind capturați mai apoi de germani, în vreme ce alții – puțini – au ajuns în Moldova, unde se retrăsese Armata Română. La fel au procedat și unii ofițeri români prizonieri care au fugit de sub escortă.
Predarea „Grupului Cerna”, în fața trupelor austro-ungare, s-a produs în condiții care aminteau de războaiele napoleoniene, cu o anume „solemnitate”. Ofițerii au fost tratați cu deferență, pentru o vreme li s-a lăsat chiar un număr de ordonanțe, nu li s-au luat săbiile – cei care și le păstraseră – în momentul capturării pe Olt, ci abia la Timișoara, când le-au fost ridicate și hărțile, dar și pistoalele care rămăseseră la unii dintre ei.
S-au înregistrat cazuri de ofițeri români care în timpul luptelor de pe teritoriul austro-ungar au avut un comportament care încălca regulile războiului. Spre exemplu, unul dintre ei, originar din Ardeal, recursese la execuții sumare în rândurile adversarilor în zona Cerna. După căderea în captivitate, exista pericolul ca respectivul să fie depistat de către austro-ungari și pedepsit. De aceea, cel în cauză și-a ascuns identitatea reală cu ajutorul celorlalți ofițeri români.
După predare, prizonierii din „Grupul Cerna” au fost puși sub pază, de altfel una destul de flexibilă. Ofițerii (aproape 300) au fost despărțiți de soldații pe care îi comandaseră anterior. În prima zi prizonierilor li s-a dat mâncare fie de către austrieci și germani, fie de către localnicii români. A doua zi, captivii au fost porniți spre Corabia. Ofițerilor li s-a permis să-și ia cu ei lăzile de bagaje, transportate în căruțe. Și ofițerii au fost urcați în căruțe și expediați spre Corabia. Era o favoare din partea învingătorilor, de care soldații de rând nu au avut parte. Urcați pe un vapor fluvial, ofițerii prizonieri din Grupul Cerna au fost transportați pe Dunăre spre Orșova, apoi duși cu trenul spre Timișoara. Gradații și soldații din Grupul Cerna au fost urcați și ei pe șlepuri la Corabia și duși într-un lagăr din Ungaria.
