Un studiu recent, efectuat pe subiectul cimitirului militar din Valea Uzului, atrage atenţia asupra faptului că trei dintre cei şapte soldaţi care au fost menţionaţi în documentele româneşti cu nume şi prenume, şi care au fost consideraţi a fi români, nu au servit în armata română, iar cu privire la ceilalţi patru, încă nu au fost făcute publice date, transmite agenția maghiară de știri MTI.
Studiul de 27 pagini, intitulat “Soarta tumultuoasă a unui
cimitir militar din Primul Război Mondial”, a fost publicat,
miercuri, în rubrica “Atelier” al blogului “Marele război în
scrieri şi imagini” (nagyhaboru.blog.hu). Autorul acestuia,
istoricul militar Sándor Magyarosi, doctorand al Maynooth
University din Irlanda, a încercat, prin compararea surselor
româneşti şi maghiare făcute publice, să stabilească cine se
odihnesc în cimitirul militar din Valea Uzului.
În sinteza pe care a publicat-o la 12 iunie, Oficiului Naţional
pentru Cultul Eroilor (ONCE) a ajuns la concluzia că în cimitir se
odihnesc opt soldaţi români cunoscuţi şi 3 soldaţi români
necunoscuţi, însă în documentele anexate sintezei au apărut doar
numele a şapte soldaţi români.
Potrivit istoricului militar, dintre cei şapte soldaţi
menţionaţi cu nume şi prenume, doi au servit, chiar şi în baza
surselor româneşti, în armata maghiară, iar unul dintre ei a fost
luat în evidenţă, de către autorităţile maghiare, ca fiind maghiar.
În sursele maghiare disponibile, un alt soldat listat ca fiind
român este înregistrat ca fiind rus. În sursele publice, autorul
studiului nu a descoperit date cu privire la armata în care au
luptat ceilalţi patru soldaţi consideraţi a fi români.
În opinia istoricului militar, este nevoie de cercetări
suplimentare pentru a afla naţionalitatea soldaţilor care au servit
în armata maghiară, dar care au fost înregistraţi, de către
autorităţile române, ca români. Potrivit Legii 379/2003 din România
însă, din punct de vedere juridic, aceştia trebuie priviţi drept
soldaţi maghiari – în baza cetăţeniei şi a armatei în care au
luptat – chiar dacă s-ar şti sigur că erau de etnie română.
Examinând caracterul internaţional al cimitirului, studiul
evidenţiază faptul că, în sinteza din 1928, autorităţile române au
înregistrat etnia/cetăţenia a 955 de soldaţi, iar 794 dintre ei au
fost identificaţi, şi de către aceştia, ca fiind maghiari. Astfel,
soldaţii maghiari care se odihnesc în cimitir reprezintă, chiar şi
potrivit surselor româneşti, 83% dintre soldaţii a căror etnie a
fost identificată. Studiul citează o sursă interbelică a
jandarmeriei române şi menţionează că rămăşiţele pământeşti a celor
doi soldaţi italieni au fost dezgropate din cimitirul militar din
Valea Uzului şi mutate într-un alt cimitir.
La finalul studiului, autorul a sugerat că în administrarea
unor astfel de situaţii, ar putea să servească drept model exemplul
din Europa de Vest, unde locurile fostelor bătălii au fost aranjate
luându-se în considerare punctele de vedere ale turismului pe
fostele câmpuri de luptă, iar comemorările servesc, astăzi,
concilierii foştilor adversari.
Cazul cimitirului militar din Valea Uzului a ajuns în centrul
atenţiei după ce, în primăvara acestui an, Primăria Dărmăneşti din
judeţul Bacău a amenajat o solă românească şi a ridicat cincizeci
de cruci de beton în cinstea unor soldaţi români în parte peste
mormintele nemarcate ale unor soldaţi maghiari. Până atunci,
cimitirul a fost considerat ca fiind unul maghiar şi a fost
îngrijit de Primăria Sânmartin din judeţul Harghita. Atât
Dărmăneştiul, cât şi Sânmartinul consideră că suprafaţa localităţii
Valea Uzului, depopulată între timp şi pe teritoriul căreia se află
cimitirul, este proprietatea sa.
