COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
În Bucureștiul zilelor noastre, care pare să fi eușuat în toate proiectele sale urbanistice și care se complace în a-și camufla mizeria, există și proiecte neconvenționale, pe nedrept disprețuite.
În ultimele decenii s-au construit multe biserici în cartierele de blocuri, adică exact acolo unde arhitectura sacră fusese exclusă programatic. Nu întâmplător acestea au ajuns să fie, încetul cu încetul, cele mai pline de viață. În primul rând pentru că, în aceste cartiere, s-a conservat mai bine spiritul popular de origine rurală, în al doilea pentru că populația lor îmbrătânește, dar nu în ultimul rând pentru că ele au o expresivitate cu totul nouă, invizibilă la prima vedere, dar care se adresează direct sensibilității contemporane.
Biserica dintre blocuri exprimă o ruptură în țesutul construit de beton, o fracturare a arhitecturii moderniste, un loc distinct și, de fapt, neintegrabil, așa cum este Biserica însăși în contemporaneitate. Prin analogie cu timpul, lăcașul dintre blocuri este asemenea unui răgaz în care omul se poate elibera o clipă de datoriile sale cotidiene. Dacă în urbanistica tradițională biserica era în centru, aici, în decorul umil al arhitecturii comuniste, bisericile își fac loc în interstițiile țesutului de beton și au rareori o vizibilitate bună. Cel puțin pentru locuitorul ”centrului vechi” al unui oraș de tipar occidental, bisericile de cartier sunt apariții stranii și neașteptate, căci ele sunt pe cât de insolite pe atât de infirme, lipsite fiind de o încadrare prestigioasă cât și de un spațiu generos de ospitalitate ceremonială. Într-un anumit sens, sunt apariții ”fantastice”, deschideri subite către o dimensiune nouă, obliterată însă de lucrarea asiduă a mentalității dominante. Câtă vreme tinerilor li se recită cu perseverență că Biserica este o instituție vetustă care exprimă ambiția de dominație a unei vechi caste degenerate, deschiderea vizuală a unui lăcaș apărut între blocuri rămâne insesizabilă în ciuda unei evidențe strigătoare. Ea rupe discursul monoton al vieții laicizate, îi contestă autoritatea și monopolul, oferind o surprinzătoare alternativă ”democratică”. Biserica de cartier este ca o revistă de tiraj mic, care propune un spațiu de reflecție alternativă la discursul unic al puterii instituite, este un grăunte de gândire critică și poate ultima formă de inteligență a vieții comunitare abandonate total sistemelor reflexe.
Când unii spun că vor spitale și nu biserici își trădează neînțelegerea, căci Biserica nu este opozabilă spitalului. Ea este opozabilă întregului oraș, întregului țesut urban, masiv, urât, murdar și opac, dar mai ales este opozabilă timpului uniform și lipsit de semnificație ca și zgomotului anarhic al mașinilor. Lăcașul dintre blocuri, reiterat ici-colo în mod neanunțat și surprinzător, este elementul de contrast care declanșează reflecția. E ceva ușor de înțeles: un ritm monoton sfârșește prin a deveni imperceptibil sau tiranic, stresant, invivabil. E nevoie de o ruptură de ritm ca în muzică, de un element de ”diversitate”.
Dar poate că reușita paradoxală cea mai deplină din Bucureștiul timpurilor noastre o reprezintă bisericile de cartier neterminate; șantiere eternizate într-un spațiu de două ori rupt și fragmentat: o dată prin dezmințirea ambientului, a doua oară prin dezmințirea convenției lucrului finit și prin eternizarea unui provizorat al facerii. Cel mai interesant lucru din Bucureștiul de azi (un eșec îngrozitor dacă ne gândim la ambițiile sale de după Revoluție, la proiectele urbanistice anunțate și la concursurile internaționale de arhitectură încheiate cu nimic), cel mai fertil în ordinea spiritului este biserica neterminată de cărămidă, abandonată parcă pe un tăpșan de verdeață, cu poteci împrejur, un spațiu rural neverosimil în mijlocul modernismului pauper al comunismului târziu. În aparență expresie a unui spirit regresiv, construcția exprimă cel mai acut o nevoie contemporană.
Un asemenea loc este definiția însăși a sărbătorii, căci ce poate el fi altceva decât răgaz, păsuire, iertare de datorii, termen de grație. Dar ca să vezi aceste lucruri e poate nevoie și de o sensibilitate a periferiei, adică a spațiului în care tensiunile prestigioase se relaxează și în care disidența ca atitudine general umană devine posibilă. O periferie înțeleasă nu ca loc degradat al neputinței și ratării, ci ca spațiu de libertate, ca loc aparte desprins de fluxul general care îți mai permite încă un răgaz de reflecție.
