de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
O declarație aparent inofensivă făcută azi de Ludovic Orban ar putea prefigura o bombă nucleară, în contextul bătăliei pentru putere din PNL. Una aruncată în ograda președintelui Klaus Iohannis, adversarul realegerii lui Orban, dar și personaj cu o carieră politică, în perioada 2013-14, învăluită de multe mistere. Unele despre care Orban știe destule. De aici marea întrebare: e dispus Orban să arunce la un moment dat pe piață informații deranjante pentru Iohannis pentru a-l lămuri că e mai bine să stea deoparte de lupta din PNL?
Ce a spus azi liderul PNL în fața ziariștilor de la Parlament:
”Puțină lume știe, dar în 2014, după demisia lui Crin Antonescu de la șefia PNL în urma alegerilor europarlamentare, mi-am anunțat candidatura la președinția PNL și evident că aveam de departe prima șansă să ies președinte PNL. Dl Iohannis a cerut derogare la Delegația Permanentă pentru a candida la o funcție. L-am întrebat atunci dacă vrea să candideze la președinția PNL, și după ce mi-a răspuns că da, eu mi-am retras candidatura, explicând că președintele care este ales de PNL trebuie să aibă principala calitate să fie un candidat la președinție care să aibă șanse să câștige alegerile prezidențiale. Știam că dl Iohannis era cel mai potrivit să fie candidat la președinția României. Practic, eu m-am retras și l-am susținut pe Klaus Iohannis să fie președintele României, și l-am susținut și în procedura de desemnare ca și candidat la funcția de președinte al României, atunci când Crin Antonescu care își dăduse demisia a revenit și a vrut să candideze și el”.
Aparent, nimic de rău, ba chiar de bine. Pentru Iohannis însă, decriptarea ar putea fi ușor diferită.
Anul 2013, dar mai ales 2014, au adus surpriza propulsării unui primar de mic oraș și lider de măruntă organizație-partid, în postura de șef al opoziției și candidat prezidențial, apoi chiar de președinte al țării. Un parcurs care include multe semne de întrebare și în ziua de azi și care s-a derulat cu o repeziciune suspectă.
Să amintim cîteva fapte esențiale din 2014, pe scurt.
Prima ciudățenie: liderul PNL, Crin Antonescu, anunță înaintea europarlamentarelor că demisionează dacă PNL nu ia minim 20%. Pentru prima dată, un lider politic își stabilea o ștachetă înaltă fără să i-o fi cerut-o nimeni. PNL nu a luat scorul, iar pe 26 mai Antonescu și-a ținut cuvîntul, la pachet cu prim-vicepreședintele Iohannis. Care, însă, ulterior se răzgîndește, ca un neamț de cuvînt, și rămîne liderul de facto al partidului.
Pe 28 mai, dimineața, Antonescu își anunță disponibilitatea de a candida la congresul extraordinar convocat de partid la șefia PNL.
Orban, în schimb, e categoric: ”Voi candida!”
La orele serii, Crin se răsucește și anunță că nu mai candidează la congres. Demisionarul Iohannis, în schimb, își anunță el candidatura și, imediat, vine și anunțul retragerii lui Orban din cursă: ”Consider că decizia domniei sale de a-şi asuma răspunderea de a conduce PNL în următoarea perioadă, decisivă pentru România, în care se va alege preşedintele României, este o decizie bună pentru România şi pentru PNL”.
Ceva nu se leagă, însă, în spusele lui Orban, de atunci și de acum.
Dacă el avea ”de departe” prima șansă să ia șefia PNL, înseamnă că Iohannis avea o susținere mult mai redusă în partid, ceea ce i-ar fi afectat grav șansele la Cotroceni. Fractură de logică. În plus, nu se putea vorbi de Iohannis ca fiind un candidat agreat de PDL, pentru că la acel moment alianța/fuziunea cu democrat-liberalii era departe. În aprilie, bunăoară, Orban declarase că PDL, partidul care în 2012 acuzase liberalii de lovitură de stat, mai trebuie ”să stea o vreme în purgatoriu” și ”să se mai lepede de niște Satane” înainte de a spera la o relație cu PNL.
Un mare mister, deci: cine sau ce l-a determinat în doar 48 de ore pe marele favorit la șefia PNL, Ludovic Orban, să lase locul unui outsider care mai și băgase PNL cu oiștea-n gard la europarlamentare, în calitate de nr.2?
Din acel moment, Orban devine un vîrf de lance în lupta de impunere a lui Iohannis la șefia PNL și drept candidat prezidențial, pentru că, trebuie spus, în PNL și chiar și în PDL, prezidențiabilul Iohannis a fost o idee primită cu multă răceală și după bătălii interne zdravene.
Pe 2 iunie, la RFI, Orban era extrem de sigur: ”Consider că dl Klaus Iohannis este cel mai potrivit candidat al PNL. În mod evident, am evaluat şi candidaturile pe care pot să le furnizeze aliaţii de la PDL, mi-e greu să identific un candidat mai puternic în zona respectivă”.
Ne mai amintim că forfaitul lui Antonescu nu a fost de durată. Pe 3 iunie, el deja vorbea iar de candidatura la șefia PNL și la Cotroceni. Și mai lansa o șopîrliță: ”Ludovic Orban sau Teodor Atanasiu nu ar fi umblat prin oraş povestind cum le cere lor lumea să schimbe candidatul dacă nu ar fi ştiut că dl Iohannis doreşte să candideze. Astea sunt lucruri pe care cei cu oarecare experienţă politică şi, slavă Domnului, am destulă, le ştiu. Eu am spus că mă retrag din fruntea partidului pentru că nu ştiam că, de exemplu, Klaus Iohannis e dispus să intre în bătălie”.
Practic, Antonescu dăduse de înțeles, la Realitatea TV, că ideea candidaturii lui Iohannis, în locul său, era mai veche, iar Orban era unul dintre susținătorii ei.
Imediat după declarația lui Crin, greul liberal Teodor Atanasiu eticheta scenariul său drept ”teorie a conspirației”. ”Dacă dl Antonescu consideră că această poziţie i se cuvine doar dânsului, atunci se înşală. Oricine are dreptul să anunţe poziţia către care aspiră. Eu nu cred în teoria conspiraţiei la care face referire Antonescu”, mai spunea el.
Pe 13 iunie, Iohannis declara că, dacă partidul o dorește, Antonescu poate fi candidat cotrocenist:
„Cu siguranţă există această posibilitate. Teoretic este posibil ca din această consultare la bază să rezulte că foarte mulţi doresc să fie candidat Crin Antonescu şi atunci e clar că această variantă va fi luată în considerare(…) E o situaţie interesantă în care mă aflu eu acuma, tocmai fiindcă domnul Antonescu a declarat că se retrage de tot, şi din conducerea partidului şi nu doreşte să candideze. De atunci nu am mai discutat despre candidatură” mai spunea el.
Și adăuga:
„Nu cred că l-a părăsit cineva, cum nici nu cred că l-a trădat cineva, este o poveste total eronată că l-ar fi trădat cineva, că ar fi existat un complot. Nu a existat absolut niciun fel de complot”.
Complot, teoria conspirației? Vorbe grele.
În aceeași zi, aflat la Bistrița, Orban făcea și el o declarație interesantă, anume că fuziunea cu PDL se poate realiza abia după alegerile prezidenţiale şi cu condiţia ca numele liberalilor să nu dispară, pentru că niciun liberal nu va accepta să fie complice la dispariţia partidului de pe scena politică.
Pe 16 iunie, o serie de lideri ai PNL agitau apele și mai tare, cerînd includerea lui Crin în sondajele comune cu PDL care să stabilească popularitatea potențialilor candidați. „Încă nu ştim în ce măsură Klaus Iohannis va confirma în preferinţele electorale şi cum se va adapta în noua sa poziţie. Nu știm nici cum receptează oamenii modul în care el comunică public, dacă expunerea sa din ultima vreme l-a adus pe plus, sau pe minus”, spunea unul dintree vicepreşedinţi.
Pe 26 iunie, cu o zi înaintea congresului, Crin își anunța din nou disponibilitatea pentru Cotroceni: ”Dreapta are două opțiuni de prezidențiabil, eu sau Iohannis; Eu nu doresc, dar nu exclud”.
Iar în ziua congresului, soția sa, Adina Vălean, îi făcea reclamă: ”Are ce-i trebuie, dar vedem ce va hotărî partidul”.
În a doua zi a congresului, situația se complică dramatic, iar Iohannis o zbîrcește zdravăn, deși e ales președinte, fiind concurat doar de Ioan Ghișe. Prima gafă e tentativa de a se vopsi liberal vechi, în discurs, susținînd că e apropiat de acest partid de un deceniu: ”Anii aceștia nu se regăsesc în carnetul de partid, ci în inima mea!”. Sala freamătă, profund iritată.
A doua zbîrcitură: el pune pe masa congresului o rezoluție prin care să fie desemnat candidat la Cotroceni, idee susținută și de Teodor Atanasiu, dar e nevoit să și-o ia înapoi, în fața delegaților tot mai nervoși. Urmarea e că se decide ca el și Antonescu să fie desemnați prezumtivi candidați, iar decizia finală să fie luată ulterior.
În fine, a treia gafă e anunțul lui Iohannis că după o eventuală fuziune cu PDL, noul partid trebuie să se cheme PNL.
A urmat o reacție nervoasă și din partea democrat-liberalilor, pentru că anunțul lui Iohannis nu se baza pe vreo discuție prealabilă cu ei. „Dl.Iohannis a anunţat că e mandatat să informeze Congresul PNL cum că noul partid format prin fuziunea cu PDL se va numi … PNL. Doresc să îl anunţ pe dl Johannis că nu ştiu ce mandat are, dar al meu nu. Această manieră de a purta discuţiile este incorectă. S-a stabilit că orice chestiune se va discuta şi negocia instituţional în comisie. Nu e corect să aflăm de la televizor lucruri care se doresc a ne fi impuse. Regret şi dezavuez această manieră care denotă lipsa de respect pentru parteneri. Cum spunea Vasile Blaga, „nu vom oferi PDL pe tavă”, scria Cătălin Predoiu pe Facebook.
A doua zi după congres, Orban se mira public de disponibilitatea lui Crin de a candida la alegerile prezidențiale, după ce anunțase că se retrage din cursă.
„Pentru mine este evident faptul că astăzi Klaus Iohannis are prima șansă la funcția de președinte al României”, decreta el.
Pe ce baze?
În iulie, situația se tensionează: Antonescu iese cu propunerea renunțării la măsurarea cotroceniștilor în sondaje de opinie, iar candidatul să fie cel votat de partid. Și aruncă și o sămînță de scandal în relația cu potențialii aliați PDL și PMP, spunînd că aceștia vor trebui, în prealabil, să clarifice cum a fost cu acuzația de lovitură de stat din 2012.
Iohannis toarnă și el gaz pe focul dintre PNL și PDL, anunțînd că nu acceptă idea de tandem președinte-premier și că guvernul comun să fie negociat după alegeri. Și-l ia peste picior pe Crin, spunînd: „Parcă îmi amintesc că s-a retras de peste tot, aşa îmi amintesc eu”.
Replica lui Crin vine prompt, pe 21 iulie: ”Nu renunţ la candidatura la prezidenţiale. Desemnarea unui candidat la Preşedinţie de către un partid este o decizie politică. Ea trebuie formalizată cumva. Ea nu se poate lua în constatarea unor sondaje. Ea pur şi simplu, în baza sondajelor, în baza tuturor factorilor pe care cineva îi poate avea în minte atunci când ia o decizie, trebuie să însemne o decizie luată prin vot de un for al unui partid” afirmă el.
Cîteva ore mai tîrziu, Iohannis e desemnat candidat de către Delegația Permanentă, cu 110 voturi la 56.
A doua zi, vicepreședintele Ciprian Dobre anunță că Antonescu ”va fi unul dintre vectorii puternici în campania prezidenţială din acest an a PNL”. Doar că acesta nici măcar nu catadicsește să mai vină la congresul de fuziune cu PDL, cîteva zile mai tîrziu, pe 26 iulie.
Vectorul era supărat foc.
Ce a urmat, se știe: Iohannis și-a luat președinția României, la partid și-a lăsat, ca un monarh, urmașul la tron în persoana Alinei Gorghiu etc.
Nu am reamintit întîmplător toate aceste evenimente.
Parcurse la rece, după atîția ani, ele permit observații greu spre imposibil de făcut la vremea derulării faptelor.
Se vede, azi, cu ochiul liber că în 2013-14 am asistat la o operațiune minuțioasă de instalare a etnicului german Klaus Iohannis la cîrma României pentru un deceniu.
O operațiune complexă, presărată chiar cu arestări și dosare penale, care a inclus decuplarea PNL de PSD, reorientarea forțată și rapidă către PDL, fostul mare dușman, saltul peste noapte de la ALDE european la PPE, eliminarea din ecuație a lui Crin Antonescu, plasarea lui Iohannis la șefia PNL și, mai apoi, obținerea statutului de prezidențiabil, deconspirarea lui Ponta ca ofițer acoperit, amînarea procesului de incompatibilitate pînă după alegerile prezidențiale șamd.
O operațiune amplă și care nu a fost ușor de transpus în practică, în cea mai mare măsură din cauza opoziției liberalilor față de varianta Iohannis.
Nici pînă azi nu știm exact ce a stat în spatele misterioasei ieșiri din schemă a lui Crin Antonescu pentru a-i deschide drum lui Iohannis. S-a vorbit de un șantaj pe motiv de locuință achiziționată suspect.
Sigur e că Antonescu, deși s-a supus șantajului, a sperat pînă în ultima clipă că un PNL deloc iubitor de Iohannis îl va readuce pe val. Și șanse chiar au fost în acest sens. Dar nu suficiente.
Pe de altă parte, Iohannis a avut pe parcursul întregii operațiuni aerul că știe cu precizie textul piesei pe care o juca, fără a se putea împiedica, însă, să gafeze uneori, din prea multă siguranță de sine. Altfel spus, cîteodată a luat-o înainte cu replicile, băgînd pe alții în ceață.
Un alt mare mister rămîne brusca și profunda ”reorientare” a lui Orban către stranierul Iohannis, exact cînd soarele ieșea și pe ulița lui și era ”de departe” favorit la șefia PNL, mai apoi la Cotroceni.
Să fi fost oare și Orban șantajat cu ceva? Cu bunul său prieten, se spune, magnatul Nelu Iordache, care la momentul derulării evenimentelor de mai sus stătea deja de un an și jumătate în arest, dar fusese trecut la doar control judiciar fix în luna mai 2014, puțin înaintea declanșării nebuniei din PNL? Posibil, dacă ne amintim că, doi ani mai tîrziu, Orban pierdea candidatura la primăria generală din cauza denunțului penal al altui afacerist, Tiberiu Urdăreanu.
Indiferent de motivele marii deturnări a lui Orban întru sprijinirea unui politician fără legătură cu PNL, e clar că acesta a fost piesă grea în marea operațiune. Și că e la curent cu marile jocuri de culise care l-au propulsat pe pupilul Angelei Merkel la Cotroceni.
De aici, cum spuneam, întrebarea de o mie de puncte: a lansat azi, Orban, buzduganul greu spre președinte, anunțînd, subtil, că ar putea urma curînd oarece dezvăluiri deranjante despre traseul său politic de vîrf? Nu ne rămîne decît să așteptăm, cu interes, evoluția evenimentelor. Care se anunță fierbinți rău de tot.
