Home Cultură BOMBĂ ÎN LUMEA CULTURALĂ: Lucian Boia ar fi avut legături cu Securitatea

BOMBĂ ÎN LUMEA CULTURALĂ: Lucian Boia ar fi avut legături cu Securitatea

0

Istoricul Lucian Boia ar fi avut legături cu Securitatea. Este ceea ce sugerează istoricul francez Catherine Durandin, unul din experții recunoscuți în comunismul românesc, în prezent expert analist  în Ministerul Apărării din Franţa, într-un interviu publicat de Adevărul și preluat de Gazeta de Cluj. Durandin a făcut aceste mărturisiri și într-un volum publicat de Editura Vremea.

A fost o lună în care am fost însoţită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoţea la biblioteca Academiei, se aşeza lângă mine, verifica fişele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârşitul după-amiezii mă însoţea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, ştiam organizarea fişierelor, ca şi drumul până la hotel, şi că venisem ca să-mi verific sursele şi să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-şi conştiincios sarcina, afirmă Durandin.

Au fost zile lungi şi, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Şerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o ţigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”, i-a spus lui Şerban, mai continuă istoricul francez.

Ea a avut o bursă de studii în România la sfârșitul anilor 60 și mai apoi a revenit în România în 1980, unde l-ar fi cunoscut pe Lucian Boia, care era însărcinat să se ocupe de ea.

Catherine Durandin este scriitoare şi profesoară de istorie la  Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO)  şi la Institutul Superior de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IPRIS). Autorarea franceză este specializată în investigarea şi analiza culiselor evenimentelor istorice care au marcat schimbări majore de curs în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ca specialistă în istoria recentă a României, a publicat numeroase cărţi: „Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist“, „Istoria românilor“,  „Bucureşti. Amintiri şi plimbări“, „România post 1989“, „Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă“.

FRAGMENT DIN CARTEA CATHERINEI DURANDIN:

Mai 1980

Am ajuns la Bucureşti cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenuşie cade peste pista cenuşie a acestui aeroport militarizat. Puţină circulaţie pe piste. Gărzi militare de-a lungul întregii clădiri a aeroportului. Formalităţi de intrare, paşaport, apoi aşteptarea valizei, atmosfera este grea. Mă nelinişteşte puţin că am câteva exemplare din revistă în bagaje, dar, din fericire, valiza nu este deschisă, vameşul fiind ocupat să scotocească cu grijă geanta de voiaj a unui student african: cutii de tampax! Produs de igienă care lipseşte în România, pe care studentul avea de gând să le vândă pe piaţa neagră. Produs confiscat la vamă. Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în faţa biroului de informaţii. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt şi solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna şi se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute” în cercetările mele. Trebuie să mă însoţească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute”. L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. Scrierea aceasta se referă la memoriile mele româneşti. Am citat numele prietenilor, de ce să nu dau în definitiv numele celui care nu mi-a fost deloc un neprieten, ci pur şi simplu un universitar, ghidul oficial. Talentul lui ţinut sub obroc s-a dezvăluit încă de la sfârşitul regimului de cenzură şi autocenzură.

A fost o lună în care am fost însoţită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoţea la biblioteca Academiei, se aşeza lângă mine, verifica fişele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârşitul după-amiezii mă însoţea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, ştiam organizarea fişierelor, ca şi drumul până la hotel, şi că venisem ca să-mi verific sursele şi să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-şi conştiincios sarcina. Am avut conversaţii pasionante, în afara oricărei discuţii de ordin politic, ghidul meu era un erudit, îndrăgostit de Jules Verne şi foarte informat în privinţa lucrărilor istoricilor francezi. Câteva distracţii: vizita la Muzeul de artă amplasat în fostul Palat Regal, beneficiind de comentariile strălucite ale lui Boia despre impresionismul românesc, o cină la restaurantul românesc Caru’ cu Bere, vechi han în cartierul Lipscani, fostă zonă de negustori evrei şi armeni, unde se mânca în special carne de porc prea grasă.

Un ceai digestiv la el acasă, unde locuia împreună cu mama. Nu mi-a prezentat-o pe mama lui, pe care o auzeam deplasându-se în camera de alături şi vorbind cu un câine care lătra din când în când. Surprinzătoare seară. Aflu că Boia face parte dintr-o familie cu rădăcini italiene, de confesiune catolică. Boia îmi mărturiseşte admiraţia lui pentru opera lui Chaunu, istoric al Franţei moderne, foarte îndepărtat de marxism! Degustăm feluri tradiţionale foarte fine. Din nou Boia îmi vorbeşte despre Jules Verne şi despre apartenenţa sa la Societatea Jules Verne din Franţa. Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârşitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la staţia din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, şi am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineaţa, i-am povestit această mică aventură şi Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la staţia de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greşeală, datorată neatenţiei.

Au fost zile lungi şi, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Şerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o ţigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”, i-a spus lui Şerban. Aşa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanţă, au fost Elena şi Dinu Haberman

Nu am uitat formula: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”, i-a spus lui Şerban. Aşa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanţă, au fost Elena şi Dinu Haberman.

Am petrecut la ei seri lungi, tihnite, luminate trist, sărăcăcios, într-un decor nevoiaş, vorbind la nesfârşit despre Paris, unde Dinu studiase Medicina, seri în care evitam prezentul, pentru a nu ne lăsa perturbaţi de urâţenia lui. Călătorie afectuoasă şi încrezătoare, alături de ei.

Prezenţa ghidului meu mă umilea. Îl simţeam, la rândul lui plictisit şi încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulţumindu-i la nesfârşit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-şi făcea datoria! („România mea comunistă”, traducere Doina Jelea, Copyright Editura Vremea)

Ad

Exit mobile version