de Silvia Uscov, avocat
1. NU votați propunerea legislativă privind Strategia națională și Planul de acțiune pentru conservarea biodiversității 2026-2030 pentru ca încalcă Constituția României.
2. Negociați de urgență un guvern plin și adoptați Strategia prin HG până la 31 august, operând modificări asupra ei conform observațiilor de mai jos.
Din cauza guvernului demis și a celor care îl mențin în funcție prin inacțiune sau acțiuni contrare interesului național, a intrat pe circuitul parlamentar o inițiativă care pare tehnică și inofensivă, dar care ascunde probleme serioase: propunerea de a aproba printr-o lege a Parlamentului Strategia națională și Planul de acțiune pentru conservarea biodiversității 2026-2030. Pe hârtie, obiectivul este unul cu care nimeni nu se ceartă, protejarea naturii. În practică însă, modul în care a fost gândit acest act ridică întrebări despre cine are voie să facă ce în stat, despre bani care nu există și despre efectele pe care le-ar putea avea asupra proiectelor de energie de care România chiar are nevoie în anii următori.
Ca să înțelegem miza, trebuie lămurit un lucru simplu. O strategie este un document de politică publică, un fel de plan pe termen mediu prin care statul spune ce vrea să obțină și cum. În mod normal, astfel de planuri sunt aprobate de Guvern printr-un HG, pentru că Guvernul este cel care conduce administrația și pune în aplicare politicile. Aici s-a ales altă cale: strategia ar urma să fie ridicată la rangul de lege, votată de Parlament. Diferența pare doar de procedură, dar nu este. De ce facem asta? Pentru că NU AVEM GUVERN!
Când Parlamentul votează o lege pe un domeniu care ține, prin natura lui, de treaba Guvernului, se creează o problemă de echilibru între puterile statului. Constituția pornește de la ideea că fiecare putere își vede de rolul ei: Parlamentul face legile, Guvernul le aplică și conduce administrația, instanțele judecă. Dacă Parlamentul începe să adopte prin lege documente care sunt, în esență, decizii administrative, își asumă un rol care nu este al lui. CCR a spus de mai multe ori, în cauze diferite, că un Parlament care legiferează în domenii rezervate actelor administrative se abate de la rolul său și devine, practic, o autoritate executivă, ceea ce viciază legea în întregul ei. Aceasta este și critica Consiliului Legislativ prezentată în avizul nr. 704/30.07.2026.
Există și o a doua consecință, mai puțin vizibilă, dar poate mai importantă pentru omul obișnuit sau pentru o companie. Un HG poate fi atacat în instanță, la secția de contencios administrativ, de oricine se simte vătămat de ea. O lege nu poate fi atacată așa. Singura cale este sesizarea CCR, care se poate face doar de un cerc restrâns și doar în anumite condiții. Cu alte cuvinte, îmbrăcând strategia în haina unei legi, se închide poarta prin care un proprietar de teren, un fermier sau un investitor ar putea contesta o măsură care îi afectează direct drepturile.
Mai este o problemă de calitate a textului. Un act normativ trebuie să fie clar, precis și scris în limbaj de lege, tocmai pentru ca oamenii să poată înțelege ce li se cere și ce au voie să facă. Aici, ceea ce ar urma să devină lege este de fapt livrabilul unui studiu de consultanță realizat de PRO BIODIVERSITAS S.R.L., SOCIETATEA ORNITOLOGIC ROMANĂ si M&S ECOPROlECT S.R.L., plin de tabele, grafice, note metodologice și trimiteri la ghiduri, adică exact opusul unui text normativ aplicabil.
Dincolo de aceste probleme de construcție, strategia promite mult și nu asigură nimic concret pentru finanțare. Un plan de conservare fără bani rămâne o listă de intenții. Iar experiența ultimelor decenii arată că exact aici s-au împotmolit angajamentele anterioare ale României în materie de mediu: obiective frumoase pe hârtie, urmate de alocări simbolice în realitate.
Cifrele sunt edificatoare. Deși cadrul strategic existent prevedea că 20% din Fondul pentru Mediu ar trebui să meargă către natură și arii protejate, în realitate s-a alocat cel mult 0,2%, adică de aproape o sută de ori mai puțin. Banii au mers, în schimb, către măsuri cu vizibilitate politică imediată. Un exemplu care spune totul: s-au plătit prime de aproape 90 de milioane de euro pentru sechestrarea carbonului în plantații de salcâm, o specie invazivă, în timp ce pentru pădurile naturale cu rol de protecție nu se plătesc compensații de ani de zile, iar ariile protejate, care acoperă circa un sfert din țară, rămân practic nefinanțate. Tarifele încasate legal pentru ariile protejate au fost întoarse la bugetul de stat în loc să finanțeze conservarea. Iar strategia recunoaște ea însăși că necesarul real depășește 500 de milioane de euro pe an, față de circa 180 de milioane disponibile, și tot ea precizează, la capitolul de finanțare, că nu creează nicio obligație bugetară și că totul se va face „în limita fondurilor aprobate anual”. Adică se legiferează un angajament fără acoperire.
Consiliul Economic și Social (CES), în avizul său, subliniază că Strategia indică agricultura drept principala sursă de presiune negativă asupra biodiversității, iar asta este o afirmație falsă și dăunătoare.
România se află în plină cursă de dezvoltare a capacităților energetice: parcuri solare și eoliene, extinderea rețelei de transport, primii pași spre eolianul din Marea Neagră, investiții în stocare și în hidro. Strategia aterizează exact peste acest efort, pentru că unul dintre obiectivele ei, numerotat 8.1.6, vizează în mod expres transportul, energia și exploatarea resurselor neregenerabile, tratându-le ca pe niște surse majore de presiune asupra habitatelor și a conectivității ecologice.
Primul punct de fricțiune este ținta de a aduce sub protecție 30% din teritoriul național, față de aproximativ 24% în prezent, la care se adaugă restaurarea a cel puțin 30% din ecosistemele degradate, plus coridoare ecologice noi, zone administrate suplimentar și arii cu protecție strictă. În termeni practici, o suprafață importantă de teren devine, total sau parțial, indisponibilă pentru amplasarea de proiecte. Un dezvoltator care caută unde să pună un parc fotovoltaic sau o linie de transport se va lovi de mai multe zone interzise sau condiționate, iar harta terenurilor cu adevărat disponibile se strânge considerabil.
Al doilea punct privește hidroenergia. Strategia propune un studiu național care să cartografieze zonele unde dezvoltarea hidrocentralelor și a microhidrocentralelor este „incompatibilă” cu conservarea, cu excepția celor aflate deja în construcție și declarate obiective de siguranță națională. În paralel, își propune refacerea conectivității pe circa 1000 de kilometri de râuri prin eliminarea barierelor, mai puțin barajele de siguranță energetică. Ideea de a proteja râurile este legitimă, dar o zonă etichetată drept „incompatibilă” pornește practic cu verdictul dat împotriva proiectului, iar criteriile după care se face această încadrare nu sunt clare. Măsura afectează în principal structurile mici și microhidrocentralele, nu marile hidrocentrale.
Al treilea punct este eolianul din Marea Neagră, un program pe care România abia l-a pornit. Strategia semnalează că dezvoltarea energiei eoliene offshore de selectarea amplasamentelor și de măsuri de protecție a mediului marin. În sine, este rezonabil să nu construiești orice, oriunde. Problema apare când aceste condiționări sunt formulate vag și ridicate la rang de lege, pentru că adaugă un strat suplimentar de incertitudine peste un tip de investiție care oricum se pregătește ani buni și are nevoie de reguli stabile ca să atragă finanțare.
Al patrulea punct este rețeaua de transport a energiei. Paradoxul tranziției verzi este că, pentru a integra parcurile solare și eoliene, ai nevoie de linii electrice noi, iar aceste linii traversează inevitabil habitate și coridoare ecologice. Strategia tratează infrastructura energetică drept factor de fragmentare, ceea ce înseamnă că trasarea unor linii noi poate fi deviată, întârziată sau scumpită de noile restricții. Există și un aspect concret, coliziunea păsărilor cu liniile electrice, pe care strategia îl amintește. Fără reguli clare, extinderea rețelei, care este condiția de bază a integrării regenerabilelor, riscă să devină mai lentă și mai costisitoare.
Al cincilea punct sunt banii pe care sectorul energetic ar urma să îi plătească în plus. Strategia deschide ușa către scheme de compensare, „contribuții de biodiversitate”, fonduri dedicate și taxe ecologice direcționate, plătite tocmai de sectoarele energetic și extractiv. Intenția este de a lega folosirea economică a resurselor de finanțarea conservării. Numai că aceste sarcini noi nu sunt cuantificate nicăieri, iar impactul lor asupra costului proiectelor de energie și, în final, asupra prețului plătit de consumatori nu a fost evaluat. Se introduce, în principiu, o nouă categorie de costuri fără să se spună cât și cine plătește.
Al șaselea punct, și probabil cel mai periculos pentru investiții, este lipsa unor reguli de tranziție pentru proiectele deja pornite. În energie, un proiect trece prin ani de avize, studii de impact, documentații de urbanism și autorizații de construire înainte să producă un singur kilowatt. Un dezvoltator care a obținut deja ATR-ul, a demarat evaluarea de mediu sau a primit autorizația de construire are nevoie de certitudinea că regulile nu se schimbă. Strategia nu prevede nimic pentru aceste situații, ceea ce înseamnă că restricții noi ar putea fi aplicate peste investiții aflate în plină derulare. Pentru finanțatori, acest gen de incertitudine este suficient ca să retragă banii de la un proiect.
La toate acestea se adaugă un strat procedural care încetinește totul. Strategia cere întărirea evaluărilor de mediu, a evaluării adecvate și analiza efectelor cumulative și a alternativelor de amplasare. Fiecare dintre aceste cerințe este, luată separat, rezonabilă, dar împreună alungesc considerabil timpul de autorizare și înmulțesc motivele pentru care un permis poate fi contestat sau anulat în instanță. Iar pentru că toate aceste reguli ar veni printr-o lege, și nu printr-o hotărâre, chiar și un minister de resort sau un dezvoltator ar avea mari dificultăți în a le contesta la nivel de principiu, mai ales că termenele de judecată la CCR sunt mult mai îndelungate decât cele de la instanțele judecătorești.
O ultimă lipsă, esențială, este că strategia se adoptă înainte de a fi studiat efectul ei. Nu s-a făcut o analiză serioasă a impactului asupra siturilor Natura 2000 existente și propuse, asupra economiei, asupra dezvoltării rurale și, aș adăuga, asupra sectorului energetic. Ordinea firească ar fi fost invers: întâi studiezi ce se întâmplă dacă închizi anumite zone sau impui anumite condiții, apoi decizi. A adopta acum și a studia pe parcurs este o abordare care aproape garantează surprize neplăcute.
Concluzia mea este că avem un scop bun, protejarea biodiversității, îmbrăcat într-o formă juridică discutabilă, lipsit de banii care l-ar face să funcționeze și pus, din neatenție sau din grabă, pe o traiectorie de coliziune cu tranziția energetică pe care chiar el pretinde că o sprijină. Soluția nu este renunțarea la protejarea naturii, ci refacerea instrumentului: adoptarea pe calea firească a HG, care poate fi contestată în instanță; cuantificarea reală a finanțării, cu ținte verificabile; introducerea unor reguli clare de tranziție pentru proiectele deja autorizate; și realizarea, înainte de adoptare, a analizei de impact asupra mediului, economiei și energiei. Altfel, riscăm să avem o lege care nici natura nu o ajută cu adevărat, nici investițiile de care țara are nevoie nu le protejează.
Faptul că nu avem un guvern plin ne costă aproape 1 miliard de euro prin simplul faptul că strategia NU poate fi adoptată prin lege (și celelalte motive expuse mai sus). Aveți timp până la 31 august să veniți cu un guvern plin și cu o strategie care să țină cont de vulnerabilitățile prezentate astfel încât să absorbim sumele din jalonul PNRR.
