de Silvia Uscov, avocat
REFERITOR LA COMUNICATUL DE PRESĂ AL MINISTRULUI JUSTIȚIEI PRIVIND ATENTATUL ACESTUIA LA SUVERANITATEA NAȚIONALĂ
Eliminarea abaterii disciplinare constând în nerespectarea deciziilor CCR are un dublu rol:
I. să arate că gravitatea neaplicării unei decizii CCR este una care, eventual, ar putea fi pusă pe același plan cu încălcarea oricărei alte norme de rang inferior Constituției dacă ne-am raporta la posibilitatea atragerii răspunderii pentru „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă” prin nerespectarea unor norme constituționale.
Pentru că nu poți concepe că există o normă juridică fără sancțiune, așa cum pare a propune dl ministru. Altfel, nu am mai institui nicio abatere disciplinară pentru că, nu-i așa, judecătorii oricum trebuie să respecte toate legile, chiar dacă nu există nicio prevedere sancționatorie.
Cu toate acestea, dacă ne uităm la definirea relei-credințe sau a gravei neglijențe, vom observa că, de facto, nu se va putea atrage răspunderea nici pe acest temei pentru că deciziile CCR vin întotdeauna pe o problema de interpretare în care nu ai jurisprudență unitară, astfel încât clasările sesizărilor la Inspecția Judiciară vor invoca exact acest aspect.
II. să susțină că deciziile unei curți constituționale sunt opționale, și nu obligatorii, fapt ce contravine art. 147 alin. 4 din Constituția României
Aici am trei observații pe scurt (pentru dezbateri mai ample dedicate juriștilor, am scris deja mai multe articole pe subiect):
A. Gândiți-vă că CCR invocă în 95% dintre deciziile sale dispozițiile și jurisprudența CEDO, tocmai în considerarea art. 20 din Constituție.
De asemenea, în măsura în care dreptul național oferă standarde mai ridicate de protecție a drepturilor fundamentale, conform art. 20 alin. 2 din Constituție, dar și conform art. 53 CEDO, dar și conform art. 52-53 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, se aplică acest standard mai ridicat.
Adică o nerespectare a unei decizii CCR va atrage în majoritatea cazurilor o încălcare atât a CEDO, cât și a dreptului UE, prin Carta DFUE.
Mai departe pe firul logicii, nu atragem răspunderea disciplinară a judecătorului care a nerespectat o decizie CCR, dar acceptăm cu seninătate o condamnare ulterioară la CEDO pentru care, la fel, nu va răspunde patrimonial judecătorul, ci nevinovatul contribuabil la buget.
B. În anul I la Drept învățăm nu doar Constituțional, ci și Teoria Generală a Dreptului, care îndrumă spre o interpretare a normelor prin corelarea lor.
Dl ministru citează art. 11 alin. 1 din Constituție referitor la obligația de a respecta tratatele la care suntem parte, dar omite să citeze și art. 11 alin 3 din Constituție care spune că un tratat care cuprinde prevederi contrare Constituției nu poate fi ratificat.
Păi dacă interpretarea CJUE (singura instanță care asigură interpretarea dreptului UE) e în sensul că tratatele cu UE permit unui judecător național să nu respecte art. 147 alin. 4 din Constituție referitor la obligativitatea deciziilor CCR, atunci acel tratat nu cumva este neconstituțional?
Ba da.
Discuția pe cum se aplică deciziile CCR în funcție de existența sau inexistența unor hotărâri CJUE este simplă:
i. dacă avem o hotărâre CJUE care interpretează dreptul UE într-un anumit fel, atunci decizia CCR trebuie să țină cont obligatoriu de acea interpretare dată de hotărârea CJUE; dacă nu avem, atunci există posibilitatea CCR să întrebe CJUE, dacă există vreo dificultate de interpretare a dreptului UE relevant
Adică, de exemplu, dacă CCR ar fi sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona, atunci ar putea să întrebe CJUE dacă își menține poziția în sensul că deciziile CCR nu ar fi obligatorii pentru judecătorul național. Dacă CJUE se încăpățânează să își mențină poziția, atunci CCR probabil că nu ar declara neconstituțională legea de ratificare a Tratatului de la Lisabona pentru că ar însemna un RoExit, ci ar da o decizie interpretativă în sensul că deciziile CCR sunt obligatorii.
Nu ar fi România primul stat care ar urma această procedură, au mai făcut-o și alte state membre, cu demnitate.
ii. dacă avem o decizie CCR care constată neconstituționalitatea unei norme naționale, atunci e case closed, indiferent ce spune CJUE;
iii. dacă avem o decizie CCR care constata constituționalitate unei norme naționale, abia atunci poate interveni CJUE să spună că norma o fi constituțională, dar încalcă, totuși, dreptul UE; în acest caz, dacă judecătorul național înlătură norma națională de la aplicare, va respecta atât decizia CCR, care nu a analizat decât conformitatea cu Constituția, dar și hotărârea CJUE, care a analizat conformitatea cu dreptul UE (bine, de preferat aici ar fi un dialog între CCR și CJUE pentru că, în mod normal, o încălcare a dreptului UE nu poate fi constituțională, dar se acceptă și varianta prezentată de mine, ca remediu al lipsei acestui dialog)
C. Mai există un punct nevralgic aici ce trebuie amintit: lipsa competenței CJUE de a se pronunța pe anumite aspecte deoarece UE nu are competența de a reglementa acele aspecte.
Exercițiul suveranității (iar nu suveranitatea națională) pe anumite domenii este fie exclusiv în favoarea UE (competență exclusivă), fie partajat între UE și statele membre (competență partajată). Când e competență partajată, veți vedea că Parlamentul național analizează dacă ar fi mai bine ca pe un subiect dintr-un astfel de domeniu ar fi mai bine ca UE să vină cu reglementarea (principiul subsidiarității) și adoptă o hotărâre.
Dacă România nu a acordat UE posibilitatea de a reglementa pe acest subiect (cum ar fi organizarea judiciară, de exemplu), atunci CJUE nu are competența să se pronunțe în vreun fel pe încălcarea dreptului UE tocmai pentru că nu există dreptul UE pe acel subiect. În acest caz, dacă există o decizie CCR care constată constituționalitatea unei norme naționale (vezi pct. iii de mai sus) și o hotărâre CJUE care spune că încalcă dreptul UE, atunci judecătorul național este pus într-o situație dificilă, dar soluția corectă este să aplice acea normă conform deciziei CCR tocmai pentru că CJUE ar fi trebuit să constate că nu e competentă să se pronunțe pe subiect.
Ar mai fi și câteva decizii CCR pe care le-aș putea cita în sprijinul argumentelor mele, dar cum nu prea mai contează ce spune CCR, mai bine închei aici cu mențiunea că da, dle ministru, normele sunt clare pentru cine vrea să le interpreteze cu bună-credință, conform voinței naționale exprimate de poporul român cu ocazia referendumului.
Pentru ceilalți, cum sunteți dvs., care v-ați asumat răspunderea pe niște coduri ce au primit multe bile negre de la CCR pentru că sunt multe prevederi ce încălcă drepturile fundamentale, înțeleg că CCR poate fi un dușman, dar nu uitați că de multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, CCR poate fi un prieten al votantului care își vede drepturile târâte în noroi.
