de Silvia Uscov, avocat
Pentru oamenii care nu-și înțeleg funcția costul este plătit de cetățeni
Există funcții publice în care nu ajungi doar pentru a exercita o competență, ci pentru a garanta ceva, iar Președinția Curții Constituționale este una dintre ele. Ceea ce trebuie garantat acolo este încrederea că deciziile Curții sunt luate exclusiv în cadrul instituțional și după regulile care guvernează Curtea, iar această încredere se construiește greu și se pierde foarte ușor.
Încep cu dna Președinte Simina Tănăsescu nu pentru că i-aș atribui cea mai mare vină, ci pentru că de la dumneaei sunt și cele mai mari așteptări. La întrebări simple și legitime despre cine a inițiat întâlnirea, care a fost scopul ei și ce s-a discutat, răspunsul a venit prin invocarea propriei conduite publice și a propriului profil profesional, ca și cum întrebările i-ar fi fost adresate femeii, profesorului sau profesionistului în drept Simina Tănăsescu, și nu Președintelui Curții Constituționale.
Aici este, de fapt, problema. Profesorul de drept Simina Tănăsescu își poate apăra reputația personală, însă Președintele Curții Constituționale administrează o credibilitate care nu îi aparține, pentru că este credibilitatea instituției pe care o reprezintă. Într-o asemenea funcție nu este suficient să fii convins de propria integritate și nici să ceri publicului să o ia drept garanție, pentru că încrederea instituțională nu se apără prin caracterul celui care ocupă temporar funcția, ci prin fapte verificabile, transparență și conduită instituțională.
Mai mult, atunci când un demnitar își pune propriul caracter în locul informației, orice întrebare suplimentară riscă să fie prezentată ca o îndoială asupra integrității sale personale. Or, funcția ar trebui să producă exact efectul invers, să facă întrebarea publică legitimă și răspunsul firesc, fără ca cetățeanului să i se ceară mai întâi un act de încredere în persoana care ocupă funcția.
Decredibilizarea instituțiilor publice nu rămâne însă între pereții instituțiilor și nici nu este plătită doar de oamenii implicați în asemenea episoade. Costurile ajung, în cele din urmă, la cetățeni, printr-un mediu investițional mai puțin predictibil, prin costuri mai mari de finanțare, prin dificultăți în relația cu partenerii europeni atunci când sunt puse în discuție statul de drept și integritatea instituțională și, poate cel mai periculos, prin erodarea încrederii în instituțiile democratice.
De aici apare și costul politic. Populismul crește tocmai pe terenul fertilizat de percepția că instituțiile nu funcționează după reguli, că lucrurile importante se discută undeva, în birouri, între oameni care se cunosc și că explicațiile publice vin doar atunci când cineva este prins într-o situație pe care nu o mai poate ignora. Iar populismul nu rezolvă asemenea crize de încredere, ci se hrănește din ele și, odată ajuns la putere, de cele mai multe ori le adâncește.
În biroul acela însă au fost doi oameni, iar al doilea este dl Ilie Bolojan, cel care și-a construit (în mod fals) imaginea politicianului responsabil, preocupat de reguli și dispus să ia decizii nepopulare atunci când le consideră necesare. Tocmai de aceea întâlnirea de vineri reprezintă și pentru dumnealui un test pe care l-a ratat, arătându-l exact așa cum este, de fapt.
A participat la o întâlnire cu judecătorul raportor într-un dosar în care partidul pe care îl conduce formulase o sesizare de neconstituționalitate, într-un context în care responsabilitatea politică ar fi trebuit să însemne, înainte de orice, evitarea unei situații susceptibile să genereze îndoieli cu privire la raporturile dintre politic și Curtea Constituțională. Nu este nevoie ca o conduită să fie expres interzisă pentru ca un om aflat într-o asemenea poziție să înțeleagă că unele întâlniri pur și simplu nu trebuie să aibă loc.
Poate și mai relevant este însă ceea ce a urmat, pentru că dl Bolojan a lăsat-o pe dna Tănăsescu să suporte aproape singură costul public al întâlnirii, deși la întâlnire au participat amândoi. Când responsabilitatea este parte esențială din imaginea politică pe care ți-ai construit-o, ea trebuie să existe mai ales în momentul în care asumarea te costă, nu doar atunci când îți aduce capital politic.
Nu știu ce s-a discutat la acea întâlnire, iar problema nici nu este necesar să fie împinsă într-o zonă a speculațiilor pentru a fi serioasă. Problema este că două persoane aflate în poziții care presupun o responsabilitate instituțională enormă au creat o situație care ridică întrebări legitime, după care una a răspuns invocând propria reputație, iar cealaltă a preferat să nu răspundă.
Funcțiile publice de acest nivel nu sunt recompense pentru reputația celor care ajung să le ocupe și nici extensii ale personalității lor, ci obligații față de instituțiile pe care le reprezintă și față de oamenii în numele cărora acele instituții există. Funcția nu le datorează nimic celor care ajung în ea, însă ei îi datorează credibilitate, prudență și asumare, pentru că atunci când uită acest lucru, factura nu rămâne niciodată în biroul în care s-au întâlnit.
