Aventurile lui Voiculescu Vlad de la Pucioasa la Viena și retur

De Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics

”Eternitatea a fost creată pentru cei care învață limba germană” spunea cu năduf Mark Twain în celebrul său eseu ”Îngrozitoarea limbă germană” în care ironiza limba lui Goethe. Și totuși, există subterfugii în fața chinuitoarei limbi, altfel nu ar fi fost posibilă excepționala reușită a lui Vlad Voiculescu, cel care ne informează că a făcut facultatea la Viena cu dicționarul, neștiind germana.

Într-o postare de campanie electorală excelent lucrată, în opinia noastră, pentru publicul țintă, și plasată azi pe Facebook, fostul ministru al Sănătății își prezintă un petec de biografie mai înduioșătoare decît a lui Remi din ”Singur pe lume” ori a lui Oliver Twist, relatînd o succes story mioritică a unui băiat sărac de la țară care face o carieră absolut furibundă într-o mare capitală europeană fără sprijinul nimănui.

De fapt, că vorbim de sprijin, el chiar spune că a luat un credit austriac de 140.000 de euro pentru a-și scoate familia din sărăcie. Doar că declarația sa de avere din 2016 pomenește de un singur credit de 6.400 de euro, luat în 2015 de la banca austriacă Erste, ceea ce înseamnă că Voiculescu a avut un alt credit, dar a achitat imensa datorie în doi și timpi și trei mișcări, din salariul lunar de 3.500 de euro, de la Erste Bank Viena, adică fix 40 de rate. Conform aceleiași declarații de avere, studentul sărac de odinioară adunase pînă în 2015 suma 102.522 de euro, cash și cont, acțiuni la o bancă de cîteva mii de euro și încă vreo 20.000 de euro în lei.

Mai înainte de a o prezenta integral mai jos, pentru că bate la scor orice telenovelă ori film indian, să spunem doar atît: Voiculescu este, foarte probabil, primul om care e acceptat din prima la o universitate de maxim prestigiu, care a dat lumii 15 laureați Nobel, fără a vorbi limba de predare, germana, decît la nivel de baltă, cum se spune în popor. O limbă pe care nici în școala de la Pucioasa nu a studiat-o, ci doar în oarece meditații private cu o profesoară de franceză, la care germana era doar limba a doua de specializare.
Și care om, țineți-vă bine, și-a trecut cursurile traducînd ”cuvînt cu cuvînt cu dicționarul” și învățînd germana din mers.
Vorbim aici nu de traducere din revista de puștani ”Bravo”, ci de o facultate grea, de economie, care presupune nenumărați termeni tehnici. O facultate pe care o termină sub 20% dintre cei care o încep, conform lui Voiculescu.

În treacăt să amintim că vicepremierul Raluca Turcan a urmat la o Moscova o facultate dedicată studierii limbii ruse pentru afaceri, tocmai pentru că nu ajunge cunoașterea propriu-zisă a unei limbi străine pentru abordarea unor chestiuni de specialitate.
În plus, putem admite că Voiculescu ar fi învățat cuvintele limbii prin studiu personal, cu dicționarul, dar ar fi fost nițel mai greu cu vorbitul. Chiar nu a avut nevoie la începuturi tînărul student să vorbească cu cineva de la prestigioasa universitate? Chiar se poate descurca cineva într-o țară străină, la o mare universitate într-o limbă extrem de dificilă doar cu dicționarul??

Scriam recent că Vlad Voiculescu a fost angajat cu funcții de top la mari companii străine doar cu liceul din Pucioasa la bază; acum aflăm că și acolo trebuie să se fi descurcat tot cu dicționarul, cel puțin o vreme. Interesant cum a reușit. Studentul român a muncit teribil pentru a termina respectiva facultate, după cum aflăm de la el. Dar tot de la el am aflat deja că dacă nu se ținea iubita de capul lui, renunța la studii după 7-8 ani. Cam contradictorii atitudini, am zice.
La fel de interesant e că marea universitate vieneză nu doar că nu i-a perceput bani pentru cursuri, dar chiar a acceptat să îl angajeze cu plata la negru, conform mărturisirii lui Voiculescu, încălcînd sever legea(?!!). Ori că spune despre viza de Austria că și-a luat-o de la consulatul acestei țări, în România neexistînd vreodată alte consulate austriece decît onorifice, care nu au dreptul acordării de vize.

Iată postarea fostului ministru:

”Apar tot mai multe atacuri împotriva mea pornind de la studiile pe care le-am făcut la Universitatea de Economie din Viena – WU (Wirtschaftsuniversität Wien).

Pe scurt, sunt acuzat că am stat prea mulți ani la o facultate de prestigiu din Viena, că am ajuns în mod suspect pe posturi bune din instituții de top vieneze, că diploma de studii ar fi falsă. Ca de obicei, acuzele devin oglinda lor și a valorilor pe care le împărtășesc în anturajele lor, cu diplome obținute prin plagiat, cu studii de doctorat luate pe repede înainte, cu pile și nepotisme.

Cred că e de datoria mea să explic în detaliu cum stau lucrurile. Iată povestea pe larg a traseului meu de după absolvirea liceului, din comuna Brănești, la Viena, de la liceul din Pucioasa, la una dintre cele mai prestigioase universități europene.

Eram în clasa a XI-a când m-am gândit prima dată să plec la studii în străinătate, în 1999. Era mai degrabă o fantezie, fiindcă trăiam încă vremurile în care nu se putea ieși din țară fără viză.

Erau câțiva săteni care în anii ‘90 plecaseră la muncă în țări străine. La întoarcere deveniseră în sat ”neamțu”, ”americanu”, ”belgianu” iar noi, copiii, ne uitam la ei cu fascinație și un pic de invidie. Singurele rude pe care le aveam în străinătate erau la Viena, în Austria – mătușa la care am locuit în primele 6 luni de studii.

În Brănești sau Pucioasa nu aveam profesori de germană pe vremea aceea. La școală se preda engleza și franceza. Acesta fusese de altfel și motivul pentru care ai mei mă mutaseră de la școala din sat (unde mama era învățătoare și tatăl fusese profesor de sport) la școala din Pucioasa: să îmi ofere perspectivele celui care cunoaște limbi străine.

Din fericire, am găsit în județ o profesoară de limba franceză care studiase și germana în facultate, așa că a putut să mă ajute în încercarea mea de a învăța limba germană.

Mi-am ales facultatea și m-am înscris la studii de la un internet cafe din Târgoviște, în strigătele celor care jucau Doom, Descent și Mortal Kombat sau își căutau perechea pe mIRC. În satul meu încă nu aveam nici telefon direct (apelurile mergeau printr-o doamnă centralistă), de internet nici nu putea fi vorba.

Mi-am depus dosarul online la Facultatea de Administrarea Afacerilor (în germană Betriebswirtschaftslehre), nu mai știu exact toate documentele solicitate, dar îmi amintesc că deși procesul mi s-a părut simplu la vremea aceea, trăiam cu teama că sigur am făcut ceva greșit. Câteva săptămâni mai târziu, am primit o invitație în Austria pentru a depune documentele necesare (Einladungsbrief). Mi-am luat viza pe baza invitației, după multe ore de așteptat la Consulatul Austriei. A fost o întreagă aventură pînă am ajuns cu documentele în biroul de înscrieri al Universității, unde, după o discuție de câteva replici în germană, am aflat că am fost acceptat. Părea ireal.

Cursurile erau gratuite, nici pe cazare nu am plătit nimic în primul semestru, fiindcă am stat la ruda mea de acolo. Restul anilor i-am petrecut la cămin sau în apartamente închiriate împreună cu 1, 2 sau 3 alți studenți.

Faptul că nu știam limba la un nivel adecvat, altoit pe un fond de timiditate cruntă, nu m-a ajutat. Am învățat germana traducând cuvânt cu cuvânt cursurile și cărțile de la facultate.

Mi-am căutat de lucru din primul an, dar doar din anul doi am reușit să mă angajez pentru a mă susține: am lucrat într-un laborator de calculatoare al universității, am împărțit flyere pe stradă, am montat scene de concert, locuri de joacă pentru copii și am vândut bilete la concerte pe stradă. Am acceptat orice job pentru a-mi putea continua studiile. Job, mult spus: eram plătit la negru, românii nu aveau drept de muncă în Austria decât dacă depășeau un salariu de cca. 1.400 euro / lună. Nu era cazul meu în acei ani.

La 22 de ani am avut primul job serios: întors la București în vacanța de vară, am fost acceptat, cu examen, la câteva luni de practică în cadrul Deloitte. Acolo am lucrat cu profesioniști internaționali din domeniul bancar, care m-au îndemnat să aplic la un post dintr-o bancă specializată în finanțarea proiectelor publice de infrastructură din Europa Centrală și de Est. Așa am ajuns, tot la 22 de ani, să mă angajez și să lucrez într-un domeniu în care am rămas următorii 10 ani.

Când m-am angajat, deja terminasem toate examenele de la facultate, cu două excepții, și nu scrisesem încă lucrarea de Magister (așa se cheamă titlul universitar pe care l-am obținut ulterior – echivalentul unui Master). La Wirtschaftsuniversität Wien nu te presau să termini studiile – era strict responsabilitatea fiecărui student când se înscria la examene. Pe unii îi responsabiliza – ca mai devreme sau mai târziu să își finalizeze studiile, pe alții îi determina să renunțe. La Wirtschaftsuniversität Wien sub 20% dintre cei care începeau facultatea o și finalizau cu titlul de Magister. Și da, știu că pentru România acest lucru pare ne necrezut.

Și în cazul meu a durat până să predau lucrarea finală și să devin Magister. Și eu m-am gândit să renunț, fiindcă deja aveam un job bun. Am avut apoi al doilea job și mai bun. Am luat un credit de 140.000 de euro cu care am finanțat datoriile familiei.

Pe lângă serviciu, organizam tabere de limbă germană pentru copiii din satul meu natal și orașul în care făcusem liceul. Cred că proiectul s-a născut tocmai din frustrarea resimțită de mine în primii ani de studiu. Puțin mai târziu, când am aflat că lipsesc medicamente esențiale pentru copiii care suferă de cancer, am început să strâng bani, să le cumpăr din Viena, Ungaria și alte câteva țări și să le trimit în țară printr-o rețea care a devenit Rețeaua Citostaticelor și a ajutat vreo 2.500 de oameni să primească tratamentul de care aveau nevoie.

La serviciu mergea totul bine, făceam o mulțime de lucruri care îmi umpleau sufletul așa că dacă prietena mea de atunci nu m-ar fi convins să predau lucrarea finală, n-aș fi dobândit niciodată titlul de Magister. Lucrarea de Magister a primit notă maximă. Atașez aici diploma și prima mea fotografie de CV.

Nu mă simt rușinat de perioada studiilor și muncii mele la Viena, ci recunoscător. Și nu am absolut nimic de ascuns, ba din contră. Mă bucur să răspund și să lămuresc oricând orice aspect al educației sau al muncii mele din Austria.

A fost un drum greu pentru mine, drumul greu al fiecărui român care pleacă dintr-o familie modestă de la țară la studii sau la muncă în străinătate și care își construiește o lume pornind de la ceea ce este și ceea ce poate învăța să fie.

Cam asta e. Sigur, atacurile absurde și pe alocuri ridicole vor continua. Pentru că sistemul nu vrea să fie deranjat. Atacă prin orice cale, caută până la rude cu care aș putea să mă și însor de “apropiate” ce sunt, se duc chiar și fizic să afle cum stau lucrurile la Viena (le doresc succes și aștept cu interes să aflu ce idei amuzante mai scot “pe piață”).

Orice ar fi sunt aici să răspund, în detaliu, cum stau lucrurile de fapt. Vă mulțumesc pentru încredere” mai scrie fostul ministru în postare.

Un material lung, dar excelent realizat din punct de vedere strategic, țintind electoratul tînăr al USR-PLUS amator de povești siropoase de succes rapid în viață.

O glumă înțepătoare la adresa lui Michael Jackson spunea prin anii 90 că America e singurul loc în care un băiat negru, sărac, anonim și necăjit poate ajunge rapid o mare artistă albă, faimoasă și plină de bani.

Parafrazînd, Voiculescu și strategii USR-PLUS tocmai ne-au livrat povestea unui Martin Eden autohton, băiat sărac, de la țară, fără sprijin și neștiutor de limbi străine care dă lovitura fix în străinătate și se transformă rapid în tot ceea ce alți mulți tineri de la noi abia îndrăznesc să viseze.
Sigur, unii tineri mai cîrcotași nu ar înțelege de ce un asemenea tînăr de succes lasă vicepreședinția Erste Bank pentru a lucra pe post de secretară a unui ministru, dar cîrcotelile, știm cu toții, sunt mereu inevitabile.