de Alina Mungiu Pippidi pe siteul Euronews (fragmente):
Există o altă ţară în Europa unde politicianul nr. 2, şeful Senatului, şi politicianul nr.3, şeful Camerei Deputaţilor, care abia au câştigat alegerile cu o majoritate confortabilă se tem de arestare iminentă şi de condamnare? Sau în care cei mai mulţi dintre membrii proaspăt aleşi ai Parlamentului ar putea să se fi urmăriţi penal pentru orice, de la angajarea rudelor în trecut (cum ar fi procedat candidatul francez la preşedinţie François Fillon, cu excepţia că, în România, spre deosebire de Franţa, acest lucru e ilegal)? Sau pentru a fi adoptat legi care ar favoriza anumite interese private? Sau pur şi simplu pentru că au luat prânzul cu cineva care este suspectat de corupţie fără să fi denunţat asta? Sau că un ministru care emite legislaţie în materie penală, ceea ce e în dreptul sau legal, să fie trei zile mai târziu pua sub acuzare de către agenţia anticorupţie (DNA) pentru acţiunile sale?
Şi totuşi, aceasta este situaţia României, o ţară în care corupţia generalizată şi cea mai dură anticorupţie din Europa au coexistat în ultimii zece ani.
Rezultatul nu este mai puţină corupţie, ci închisori aglomerate. Optsprezece miniştrii din guvernele la putere din 2004 au fost acuzaţi sau condamnaţi, inclusiv un prim-ministru care a fost închis (Adrian Năstase), şi un altul (Victor Ponta), pus sub acuzare pe mai multe capete de acuzare, de exemplu, pentru recompensarea unui om de afaceri care a sponsorizat un eveniment în timpul vizitei prim-ministrului britanic Tony Blair în România. Chiar şi familia fostului preşedinte anticorupţie Traian Băsescu, un susţinător puternic al DNA timp de mulţi ani, nu a fost imună, unii dintre membrii săi fiind în închisoare sau cu condamnări penale.
Liviu Dragnea (preşedintele Camerei Deputaţilor), al cărui partid a fost marele câştigător al alegerilor din decembrie 2017, nu a putut deveni prim-ministru din cauza unei condamnări la închisoare cu suspendare pentru că a planificat o tombolă menită să încurajeze participarea la referendumul din 2012 pentru suspendarea preşedintelui de atunci Traian Băsescu. Aceasta în ciuda faptului că el însuşi a renunţat la idee, realizând că aşa ceva ar fi ilegal. Liviu Dragnea a fost de asemenea acuzat din nou, chiar înainte de alegeri, pentru că a convins un asociat să-i pună secretarul de partid angajat la stat când partidul a rămas fără fonduri. În cazul în care primeşte o a două condamnare, prima devine activă şi dl Dragnea va execută ambele pedepse.
În ceea ce-l priveşte pe Călin Popescu Tăriceanu (preşedintele Senatului), el este acuzat că nu a făcut mărturisiri despre o scurtă întâlnire de prânz, cu toate că nu există nicio altă suspiciune împotriva sa. Acuzaţia a fost formulată înainte de alegeri, când era tot preşedinte al Senatului (şi al unui partid mic dar decisiv pentru constituirea unei majorităţi parlamentare), iar după alegeri a fost invitat de preşedintele Klaus Iohannis să schimbe alianţa. Călin Popescu Tăriceanu a refuzat în mod public, iar acest lucru a lipsit partidul domnului Iohannis de posibilitatea formării guvernului.
Deci, acestea sunt taberele. Pe de o parte, dl Iohannis, care controlează serviciile secrete, în special, Serviciul Român de Informaţii (SRI), o sursă importantă de dovezi pentru condamnări de corupţie până în primăvară anului 2016, când Curtea Constituţională a solicitat o mai bună separare a rolurilor între SRI şi DNA. Partidul domnului Iohannis a reuşit să obţină doar 20% din voturi, fiind el însuşi decimat de investigaţiile DNA.
Şi pe de altă parte, nouă coaliţie guvernamentală (250 din cele 465 de locuri în parlament), cu dl Dragnea incapabil să-şi asume funcţia de prim-ministru din cauza condamnării sale prealabile, pe care o respinge ca fiind „politică”.
Aceste partide au cei mai mulţi parlamentari, dar 37% dintre ei au probleme de integritate în funcţia publică, potrivit watch-dog-ului România curată, care întocmeşte încă din 2004 listele cu candidaţi urmăriţi pentru corupţie.
Pe lângă introducerea unor legi care l-ar scuti de închisoare, domnul Dragnea a promulgat o altă măsură controversată: a tăiat bugetul serviciilor secrete cu zece la sută. SRI nu este o instituţie de care să-ţi baţi joc. În ultimii ani şi-a tot mărit reţeaua de colectarea a informaţiilor, de la 6.370 interceptări, în 2005, până la 44.759, în 2014, dublu faţă de FBI, pentru o populaţie de şaisprezece ori mai mică decât cea a SUA. Totul în numele combaterii corupţiei.
Cu doar câteva zile înainte de adoptarea controversatei legi care rescrie lupta împotriva corupţiei, un general din vârful SRI, Florian Coldea, a demisionat, acuzat fiind de împărţirea unor vacanţe cu un magnat IT infam şi colaborator decalrat al SRI, dl Sebastian Ghiţă.
Dl Ghiţă, care a adunat sute de milioane de lei din contracte guvernamentale, în special din partea serviciilor secrete şi a Afacerilor Interne şi este în prezent căutat de Interpol.
Într-o altă promisiune riscantă, dl Dragnea a promis că acest Parlament va încerca să aducă, pentru prima dată, serviciul secret sub un control civil adecvat.
În acest climat de neîncrederea bine fondată în stat, DNA, agenţia anticorupţie, a câştigat încrederea românilor.
Atunci când DNA, preşedintele şi o secţiune a mass-media au denunţat nouă lege prezentatand-o că primul pas al unui atac total asupra sistemului judiciar, publicul a răspuns apelului. Apetitul lui pentru trimiterea corupţilor la închisoare, pe termen nelimitat la nevoie, este puternic. Oamenii sunt furioşi că procesele durează ani de zile şi, că, în fiecare regim, anumite persoane par să acţioneze cu impunitate şi că, odată închişi, politicienii reuşesc să iasă în doar câţiva ani, folosind diverse procedee neortodoxe (cum ar fi pretenţia de a scrie literatură „academică” în închisoare pentru a-şi reduce timpul de detenţie).
O puternică majoritate a declarat într-un sondaj on-line că infracţiunile de corupţie ar trebui să nu aibă termene de prescripţie, în ciuda faptului că jumătate dintre respondenţi a mărturisit că a comis în trecutul recent un act de corupţie, cum ar fi mituirea sau evaziunea fiscală. Rămâne însă întrebarea dacă România poate continua strategia de represiune dura împotriva corupţiei chiar împotriva propriului Parlament. Deputaţii permit uneori urmărirea penală a colegilor lor, dar de multe ori refuză asta.
