Anatol POPESCU, președintele Asociației „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa: Ucraina și rusificare românilor

de Anatol POPESCU, președintele Asociației „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, preluare BucPress, Cernăuți

Perioada de 25 de ani de la reanimarea, folosirea și promovarea unei programe școlare pentru școlile cu predare în așa-zisa limbă „moldovenească” în Ucraina pare că se apropie de final.

Procesul închiderii acestui capitol rușinos din istoria învățământului preuniversitar, impus cu forța comunității istorice românești din raioanele basarabene ale regiunii Odesa a fost demarat la București, prin semnarea Declarației comune a președinților Iohannis și Zelenskii, cu ocazia primei vizite oficiale a președintelui ucrainean în România, pe 10 octombrie 2023. Amintim textul din documentul oficial citat, conform căruia cei doi președinți ”au însărcinat Guvernele să rezolve, fără întârziere, problema distincției artificiale dintre limba română și așa-zisă limbă „moldovenească”, cu respectarea tuturor aspectelor legale”. Mai mult, în continuarea acestei decizii președintele Ucrainei a relatat jurnaliștilor români că la prima ședință comună a guvernelor celor două state, care se preconizează că va avea loc în maxim două săptămâni la Kiev se va găsi ”soluția” privind așa-zisa limbă ”moldovenească”.

În teorie, în ultima lună din această toamnă școlile seculare din Sudul Basarabiei, odinioară cu predare integrală în limba română, majoritate din care sunt atestate documentar încă din perioada Unirii Principatelor Române de la 1859 și au fost puternic afectate de politicile imperialiste de rusificare forțată în repetatele perioade de ocupație rusească a Basarabiei, ar trebui să revină la unica programă de învățământ pentru școlile cu predare în limba română din Ucraina. După această programă studiază fără întrerupere, din 1990 școlile din satele cu populație majoritară românească din regiunile Transcarpatică și Cernăuți, și tot după aceeași programă pentru școlile cu predare în limba română au studiat și școlile din regiunea Odesa, până în 1997…

Merită menționat faptul că în satele din fostul județ Hotin, aflate azi în componența regiunii Cernăuți există în jur de 68.000 de cetățeni ucraineni declarați a fi de naționalitate ”moldovenească”. Inclusiv în aceste sate școlile studiază după programa școlară pentru instituțiile cu predare în limba română – unică programă școlară și pentru românii, și pentru ”moldovenii din regiunea Cernăuți. În Sudul Basarabiei, însă, pentru o populație de aproximativ 78.000 de cetățeni declarați de naționalitate ”moldovenească” s-a resuscitat defuncta creație stalinistă, și s-a comandat o programă practic identică, dar paralelă, într-o așa-zisă limbă ”moldovenească”… Autoritățile de la Kiev tac molcum despre această situație absurdă, dar avem bănuieli fondate, că în cazul reușitei ucrainizării totale a școlilor românești din Sudul Basarabiei cu ajutorul ”instrumentului ” ”limbă moldovenească”, același procedeu ar fi fost proiectat și în raionul respectiv din regiunea Cernăuți, unde locuiesc ”moldoveni”.

Pe viitorul mormânt al limbii ”moldovenești” de la Kiev a acestei făcături pseudo-științifice (fabricate în laboratoarele de la Moscova în perioada stalinistă ca instrument de divizare identitară artificială a românității din teritoriile țintite pentru a fi ocupate de URSS în conformitate cu protocolul secretat la Pactul Molotov-Ribbentrop), ar trebui scris cu litere mari că a fost resuscitată de autoritățile ucrainene contaminate de agentura rusească neosovietică imediat după semnarea Tratatului bilateral cu privire la cooperare și bună vecinătate dintre Ucraina și România din 1997. Mai exact – odată ce s-a văzut ”cu sacii în căruță” și și-a asumat în art. 13 din tratat o serie de obligații cu privire la respectarea drepturilor existente ale minorității naționale române, Ucraina a reanimat mitul sovietic al ”limbii moldovenești” chipurile diferite de limba română, având un prim scop de a folosi acest instrument pentru divizarea artificială a identității naționale a comunităților istorice românești din Maramureșul Istoric, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, Hotin și Basarabia Istorică (Sudul Basarabiei), reprezentanții căreia însumează per total în Ucraina peste 400.000 de cetățeni, precum și un scop secund, dar deloc mai puțin important – acela de a distanța contactele și relațiile firești ale românilor din Ucraina declarați în statisticile sovietice și postsovietice ca fiind de naționalitate ”moldovenească” de statul nostru de rudenie și patria istorică – România. În esență – același obiectiv meschin al forțelor revanșiste (și, cum s-a dovedit în ultimii ani – neosovietice și imperialiste) din Rusia și Ucraina, de a nu permite revigorarea mișcării de renaștere națională românească în spațiul românofon ex-sovietic, în special în Republica Moldova, din teama de ReUnire a acesteia cu România.

Divide et impera. Dar à la russe…

Pe lângă spargerea unității și coeziunii din mediul didactic românesc și mediul asociativ românesc din cele trei regiuni ale Ucrainei, în care locuiesc comunități istorice românești, un al treilea scop urmărit de autoritățile ucrainene prin resuscitarea mitului limbii ”moldovenești” anume pentru școlile din regiunea Odesa a fost cel al deznaționalizării, deromânizării sistemice a școlilor românești seculare, cu orice preț și folosind orice mijloace, inclusiv prin rusificare forțată – un mecanism imperialist rus, cu care ulterior Ucraina a ajuns să lupte la propriu prin pachetul de legi privind decomunizarea, desovietizarea și derusificarea societății ucrainene din 2016, iar în prezent chiar pe câmpul de luptă – în acest plin și adevărat război de independență al Ucrainei față de Rusia.

Cumva, ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, zice un proverb românesc. Dar cine să-l priceapă, într-un plin val românofob chiar și în perioada postsovietică?…

Tentativa de rusificare (sic!) – culmea! – în primii ani de independență a Ucrainei a reușit doar parțial, când în unele școli cu predare integrală în limba română din raioanele Reni (Anadol, Cartal, Satu Nou) și Chilia (Furmanca, Chitai, ambele ulterior rusificate în totalitate, iar în prezent complet ucrainizate) s-au deschis și clase cu predare în limba rusă (nici măcar ucraineană, care era o limbă absolut nouă pentru zona Bugeacului, în anii 1990). Despre puținele școli cu predare în limba română din ținutul Podoliei (Transnistria ucraineană) din nordul regiunii Odesa putem spune că au fost la fel rusificate în totalitate, după care ucrainizate tot în primii ani de independență a Ucrainei, și niciuna măcar nu a mai prins să vadă lumina zilei în secolul XXI… Azi nici măcar statisticile ultimului deceniu al sec. XX nu mai arăta nici măcar că au existat acele școli cu predare în limba română.

Cum menționam mai sus, limba ucraineană în Sudul Basarabiei nici acum nu este o limbă de comunicare inter-etnică, cum a devenit peste ani în regiunea Cernăuți, spre exemplu. Se datorează mai ales ponderii mici a populației vorbitoare de limbă ucraineană, ucrainenii fiind majoritari doar în două dintre fostele nouă raioane basarabene ale regiunii Odesa, respectiv Cetatea Albă (azi Bilhorod-Dnistrovskii) și Tatarbunar. De fapt, în această zonă în prezent nicio naționalitate nu este majoritară, amalgamul de naționalități – ucraineni, bulgari, ruși, români, găgăuzi etc comunicând între ei preponderent și preferențial în limba rusă și azi, după un secol de la destrămarea Imperiului Țarist și la peste trei decenii de la destrămarea de jure a URSS. Zona rămâne puternic rusificată, și acest aspect se resimte în toate domeniile vieții, precum și în preferințele electorale sau opțiunile geopolitice ale populației, trebuie să o recunoaștem. În tot acest răstimp pentru păstrarea acestei stări de fapt au lucrat serviciile secrete ale Rusiei, inclusiv prin intermediul serviciilor interpuse ale tânărului stat ucrainean, profund contaminat cu agentură sovietică în toate structurile statului, de la administrații locale, instituții de învățământ și de cultură, presă, și terminând cu serviciile secrete și de informații externe.

Altfel nu se poate explica această insistență a autorităților ucrainene de toate nivelurile, într-o maniera adesea mai perfidă, mai obraznică și mai directă decât a serviciilor și autorităților sovietice, cu presiuni asupra liderilor de opinie, intimidări ale cadrelor didactice și o muncă colosală de deznaționalizare prin toate mijloacele posibile a învățământului românesc, a culturii românești și a comunității românofone din Sudul Basarabiei per ansamblu. Anume tentativele și reușitele de rusificare a câtorva școli românești chiar în primii ani de independență a Ucrainei divulgă prezența la acea vreme a serviciilor și intereselor rusești în sistemul de stat ucrainean.

Cu părere de rău, n-am putea spune că Ucraina s-a debarasat, sau că se va debarasa vreodată în totalitate ne agentura, interesele și narativele rusești și/sau neosovietice. Drept dovadă, în acest sens am văzut menținerea narațiunilor antiromânești în spațiul informațional ucrainean de până la invazia pe scară largă a armatei ruse din februarie 2022, discursurile pe alocuri de-a dreptul românofobe, repunerea în drepturi a instrumentului principal de divizare identitară a românilor – limbii ”moldovenești” în cel mai perfid mod – imediat după semnarea tratatului de bază de bună vecinătate cu România (bun vecin și prieten adevărat, cum s-a dovedit a fi în ultimii ani, nu?), și ignorarea completă a sutelor de apeluri de renunțare la politicile sovietice și rusești de promovare a moldovenismului în Ucraina, prevalarea de politicile de derusificare a spațiului informațional ucrainean pentru sugrumarea, diminuarea și lichidarea puținelor instituții mass-media în limba română din Ucraina, ș.a. .

Revenind la promisiunea celor doi președinți de ”rezolvare” a subiectului privind așa-zisa limbă ”moldovenească” în săptămânele următoare la Kiev, în ședința comună a celor două guverne – al Ucrainei și al României, aș dori să fac unele precizări, ținând cont de expertiza pe care o dețin (zic eu), din poziția de președinte fondator al Asociației ”Basarabia” a Românilor din regiunea Odesa în ce privește istoricul acestei veritabile Bătălii pentru Limba Română în Ucraina. Bătălie, în care de-a lungul anilor s-au avântat zeci de conaționali, pământeni de-ai mei și buni români din alte regiuni ale Ucrainei și din Țară, lideri de opinie, profesori de limbă română și de alte discipline, jurnaliști români, oameni de cultură, conducători de formații artistice românești, unii lideri ai asociațiilor românilor din regiunea Odesa, directori de școli, părinți ai elevilor, dar totodată Bătălie, în care au fost răpuse mii de destine ale românilor autohtoni din Bugeac, în care li s-a frânt coloana vertebrală identitară de armele sistemului, ale birocrației, nepăsării și abandonului, venite laolaltă și în repetate rânduri dinspre Kiev, Chișinău și București. Dar despre toate acestea – cu o altă ocazie…

Printre principalele motive pentru care până la acest moment autoritățile ucrainene (în special Ministerul Educației și Științei, dar și alte instituții cu atribuții în domeniu) nu au încuviințat revenirea la denumirea ”Limbă Română” pentru programa de studii a școlilor românești din Sudul Basarabiei au fost:

1. Prezența sintagmei „limba moldovenească” în Constituția Republicii Moldova;
2. Prezența naționalității „moldovenești” în statistica oficială a unicului Recensământ General al Populației din perioada de independență a Ucrainei, din 2001, și respectiv a limbii minorității respective, ca limbă maternă;
3. Calificarea drept ”instigare la ură interetnică” și eventualitatea desciderii unor procese penale, menționată în manieră de atenționare, preîntâmpinare, dacă nu chiar șantaj, în cazul negării existenței limbii ”moldovenești” ca limbă maternă a ”moldovenilor” din Ucraina de către petenții sau semnatarii scrisorilor, memoriilor și apelurilor oficial (metode indirecte de intimidare a militanților pentru cauza Limbii Române);
4. Menționarea ”limbii moldovenești” în Legea de ratificare a Cartei Europene a limbilor regionale și minoritare, adoptată de Ucraina în 2003…, ș. a. .

După schimbările legislative din martie 2023 din Republica Moldova și modificările aduse textului art. 13 din legea sa fundamentală cu privire la denumirea limbii române ca limbă de stat teoretic au trecut în desuetudine motivele enumerate la punctele 1-3, iar răspunsurile oficiale ale Ministerului Educației și Științei și Ministerului Afacerilor Externe ale Ucrainei din ultima perioadă, la memoriile repetate ale Uniunii Civice ”Consiliul Național al Românilor din Ucraina”, nu mai fac trimiteri la aceste aspecte. În schimb, instituțiile în cauză speculează pe motivul de la punctul 4 – textul Legii Ucrainei de ratificare a CELRM, în sensul că în textul legii ar fi prezentă denumirea ”limbă moldovenească”. Or, adjectivul ”moldovenească” este legat în mod expres în actul normativ menționat de sintagma ”minoritatea națională” și nu de cuvântul ”limbă”.

În acest sens, expresia de la paragraful 2 din Lege, ”2. Положення Хартії застосовуються до мов таких національних меншин України: білоруської, болгарської, гагаузької, грецької, єврейської, кримськотатарської, молдавської, німецької, польської, російської, румунської, словацької та угорської.” (link, pe pagina Parlamentului Ucrainei: https://zakon.rada.gov.ua/laws/show/802-15#Text ) ar trebui tradusă și interpretată exact și complet, și anume:

”2. Dispozițiile Cartei se aplică limbilor următoarelor minorități naționale din Ucraina: belarusă, bulgară, găgăuză, greacă, evreiască, tătară din Crimeea, moldovenească, germană, poloneză, rusă, română, slovacă și maghiară.”

Speculativ, partea ucraineană insistă pe îmbinarea „Dispozițiile Cartei se aplică următoarelor limbi ale minorități naționale din Ucraina (…)”, or, acesta este un Fals, întrucât legea enumeră în mod expres minoritățile naționale, și nu denumirea limbilor materne ale acestora!

Ordinea cuvintelor în propoziția respectivă este foarte clară: „limbilor următoarelor minorități naționale” (”мов таких національних меншин”) și nicidecum invers.

Astfel, DACĂ DOAR AR VREA, Kievul ar putea pur și simplu ar recunoaște că inclusiv legea ucraineană este de strictă interpretare, în sensul că limba minorității naționale moldovenești din Ucraina este limba română, în conformitate cu Constituția Republicii Moldova și alte acte normative naționale și internaționale general recunoscute.

Prin analogie, dacă ar exista în Ucraina două și semnificative minorități naționale distincte – germană și austriacă, spre exemplu, în sensul legii ucrainene în cauză limba germană ar fi declarată ca fiind limba minorității naționale austriece.

Sper ca acest ultim argument nu fie trecut cu vederea la negocierile ce vor urma la Kiev, și să fie plasat printre principalele linii de argumentare ale părții române în următoarele tratative, pe care și le-au asumat în Declarația comună cei doi Președinți, ai României și Ucrainei.

P.S. Dacă în Ucraina se va pune punct problemei așa-zisei limbi „moldovenești”, ca urmare directă a readucerii limbii române în textul constituțional din Republica Moldova, atunci identității naționale ”moldovenești” din Ucraina i se va pune punct abia după Unirea Republicii Moldova cu România.

Deci, la un alt Paște al calului troian… Cu siguranță, va urma.