O analiză a lui Ivan TIMOFEEV, director de program al Clubului internațional rus de dezbateri „Valdai”, un influent grup rusesc de analize. O publicăm deoarece pentru a înțelege mișcările Moscovei trebuie să le înțelegi percepțiile si mentalitatea.
Păstrând rolul de gigant economic, Uniunea Europeană a rămas timp îndelungat un pigmeu din punct de vedere politic. Conflictul ucrainean a devenit un stimul puternic pentru creșterea posibilităților politice, deși premisele unei ca atare dinamici și-au făcut apariția anterior. Stimuluri asemănătoare apar și în alte domenii: SUA, aliatul cel mai apropiat și garantul cheie al securității, s-a transformat în câteva luni, într-un jucător rece, calculat și imprevizibil față de UE. Uniunea Europeană este silită să răspundă la eterna întrebare „Ce-i de făcut?”, jucând simultan la mai multe table. Despre posibilii pași și soarta Lumii Vechi scrie Ivan Timofeev, directorul de program al Clubului „Valdai”.
De-a lungul întregii istorii a existenței sale, cu greu se pot găsi provocări similare celor de astăzi, cu care să se fi confruntat Uniunea Europeană. Din timpurile sfârșitului războiului rece, UE s-a aflat în ascensiune. Se lărgea în mod cantitativ și calitativ componența sa. Se întăreau institutele europene comune și dreptul european. Prindeau formă diplomația și politica de securitate. UE devenea treptat o structură asemănătoare unei confederații sau federații. Pentru transformarea sa într-un stat cu drepturi depline sau chiar într-o formațiune suprastatală, Uniunii îi lipseau structurile de putere centralizate, în primul rând forțele armate. Uniunea Europeană rămânea partenerul mai mic în NATO și parte a arhitecturii de securitate euroatlantice unde rolul principal era jucat de către SUA, deși problema autonomiei strategice a UE se îndepărta treptat de speculațiile pur teoretice. Păstrând rolul unui gigant economic, Uniunea Europeană rămânea totuși un timp îndelungat un pigmeu din punct de vedere politic. Conflictul ucrainean a devenit un stimulent puternic pentru creșterea posibilităților politice, deși premisele acestei dinamici au apărut anterior. Stimuluri asemănătoare au luat naștere și în alte domenii. Uniunea Europeană este silită sa răspunde imediat la eterna întrebare „Ce-i de făcut?”, jucând simultan la mai multe table.
Ce-i de făcut cu SUA?
Încă în urmă cu un an, această întrebare cu greu și-ar fi pus-o cineva. Bruxelles-ul și Washington-ul consolidau o legătură strânsă cu privire la constrângerea Rusiei. Se observa o atitudine comună în problema concurenței crescânde cu China. Nivelul relațiilor economice rămânea ridicat. Integrarea politico-militară a capătat o nouă viață. NATO și-a întărit rândurile cu doi noi membri ai UE, Finlanda și Suedia. De la Donald Trump se puteau aștepta la surprize. Dar experiența primei sale cadențe mărturisea totuși în favoarea predictibilității acestora. Cu atât mai mult cu cât aliații europeni veneau în întâmpinarea solicitărilor lui Trump din timpurile fostei lui cadențe, și anume creșterea cheltuielilor pentru apărare, achiziționarea resurselor de energie din SUA, refuzul materiilor prime ruse și așa mai departe. Însă președintele SUA a depășit așteptările, descurajând UE simultan în mai multe direcții. Aici este și poziția aparte în legătură cu Ucraina, și apetitul teritorial vis à vis de Groenlanda, aflată formal ca parte a Danemarcei, membru al UE și NATO, și războiul comercial care a atins țările Uniunii Europene, și critica Lumii Vechi în lumina documentelor doctrinare și în alocuțiunile persoanelor de cel mai înalt rang, și o politică de forță pe față. Aliatul cel mai apropiat și garantul cheie al securității s-a transformat în câteva luni într-un jucător rece, calculat și imprevizibil.
În acțiunile UE privind problema americană, se întrevede deocamdată o tactică de așteptare și adaptare. Pe termen mediu perspectiva este de a-i „supraviețui” lui Trump. Peste doi ani mandatul său va expira. Iar după aceasta se așteaptă și un posibil viraj în politica externă a noii administrații. Dacă, bineînțeles, vor veni la putere democrații. Pe termen scurt, vor trebui să se străduiască să nu înfurie liderul american, să mizeze pe însușirile caracterului său, să îi premărească reușitele, să se ferească de a-l critica, să cedeze în unele situații sau să prezinte drept cedare, ceea ce și așa este inevitabil. Printre ultimele se numără achiziționarea de armament și a resurselor de energie din SUA, înclinarea balanței comerciale în favoarea Washington-ului.
În aceeași logică poate fi rezolvată și problema groenlandeză. Armata SUA controlează deja de facto insula de câteva decenii bune. Cu atât mai mult că, din punct de vedere formal, Statele Unite rămân să fie aliat al Danemarcei și a altor țări din NATO. De ce să nu cedeze? Mai ales dacă procedura prin care va trece vă una democratică.
Se înțelege că este puțin probabil că regele Danemarcei sau premierul țării va fi „extras” de trupele speciale americane pentru a fi deferit tribunalului federal al SUA sub una sau altă acuzație. Dar vocea Danemarcei riscă să ajungă în procesul desfășurării procedurii democratice, în minoritate.
Donald Trump în percepția Uniunii Europene poate fi comparat cu modul în care era perceput împăratul rus Pavel I de către aristocrația și nobilimea rusă. Pavel I era faimos prin excentricitatea sa și era extrem de nepopular. El a căzut victimă cercului său apropiat. Dar presupunerea că problemele cu SUA se vor rezolva după schimbarea liderului, în mod analog cu evenimentul din istoria rusă, stă pe un fundament fragil. Spre deosebire de împăratul rus, care a devenit solitar pe tron, în spatele președintelui american stau o echipă activă și tânără, susținerea maselor largi, și de asemenea o ideologie consecventă. Plecarea lui Trump cu greu va elimina problema americană pentru UE. Cu atât mai mult tinerii succesori vor putea să strângă aliatul cu o priză mult mai puternică.
Ce-i de făcut cu Rusia?
În retorica politică a UE, Rusia ocupă locul celui mai important și mai periculos inamic. O asemenea abordare s-a permanentizat după 2022, ea întrevăzându-se însă minimum ca după evenimentele din Crimeea din 2014. În comparație cu atitudinea față de SUA, păstrarea abordării de confruntare față de Rusia este mult mai simplă în cheia conceptuală, având în vedere că în structura identității ambelor părți există deja schemele, pregătite și formate de veacuri, ale percepției reciproce a celuilalt ca pe un „alter important” opozabil. În raport cu SUA asemenea scheme fie nu sunt în lucru, fie s-au pierdut.
Abordarea Rusiei de către UE a fost caracterizată în ultimii patru ani de o politică de constrângere suficient de activă. Aceasta include în sine o rupere consecventă a relațiilor economico-comerciale, chiar cu prețul unor daune economice pentru sine, o susținere politico-militară a Ucrainei pe scară largă, remilitarizarea și restaurarea complexului industrial-militar, încercări de a influența țări terțe privitor la comerțul acestora cu Rusia, nemaivobind deja despre confruntarea informațională și ideologică. Pentru UE, problema constă în faptul că rezultatele sunt mai degrabă negative. Da, Bruxelles-ul își aduce aportul la susținerea Ucrainei pe linia de plutire. Da, Rusiei îi sunt aduse daune economice. Da, cheltuielile pentru apărare cresc și complexul industrial-militar se reface lent. Da, țările terțe se tem de sancțiunile secundare. Da, mașina informațională funcționează.
Dar Rusia nu a plecat nicăieri.
Economia ei s-a reorientat în alte zone, iar piața sa este pierdută pentru companiile din UE. Operațiunile militare împotriva Ucrainei continuă. Complexul industrial-militar rus este în dezvoltare, iar potențialul nuclear face lipsită de orice perspectivă o rezolvare a problemelor după modelul Iugoslaviei sau al Libiei. Rusia beneficiază de propriul său contur financiar și informațional, influențarea căruia a devenit cu mult mai complexă.
O veste bună pentru Uniunea Europeană este faptul, că este puțin probabil ca la Moscova să se plănuiască o expansiune militară împotriva a înseși țările UE. Nu are rost, nici din punct de vedere politic, nici practic, ca Rusia să se lupte cu ele, deși problemei reacției la o ipotetică agresiune militară a NATO sau a unor țări membre ale blocului în mod separat împotriva Rusiei, puțin probabil să nu i se acorde atenție. Moscova nu poate face rău Uniunii Europene prin intermediul unor războaie comerciale. De asemenea, nu dorește pur și simplul să se lupte în mod serios pentru o susținere din partea opiniei publice. Forțele ultraconservatoare pot să pară, la prima vedere, comode pentru Rusia. Dar experiența arată că populiștii și conservatorii aflați la putere nu prea favorizează o apropiere politică. Polonia este un model de valori tradiționale. Dar se află în avangarda inamicilor Rusiei.
Cu alte cuvinte, Rusia este un inamic comod. Împotrivă-i se poate duce lupta cu mâinile Ucrainei și se poate închide pe seama ei disputa cu privire la întrebarea „Cine este de vină?” Iar toate acestea împreună luate pot fi făcute într-o relativă securitate. Tactica adoptată în relația fața de Rusia este zgomotoasă și în espectativă. Zgomotoasă în planul retoricii. Espectativă în planul nădejdii că partea rusă nu va rezista și se va prăbuși. Căci din fericire, sunt o mulțime cei ce susțin teoria declinului iminent al Rusiei. Problema UE constă în aceea, că de mai înainte pomenitul împărat Pavel I se deosebește nu numai Donald Trump, ci și Vladimir Putin. Și în timp ce la Bruxelles este așteptată cu nădejde lovitura de tabacheră fatală, (cu care a fost asasinat monarhul rus, n.r.), Rusia își trăiește propria viață. Se pare că Washington-ul a înțeles primul acest lucru.
Ce-i de făcut cu Ucraina?
De asemenea, rezolvarea problemei ucrainene ar părea, la prima vedere, simplă, adică Kievul trebuie susținut cu toate mijloacele posibile. În planul pe termen scurt, politica practică este aici mai mult sau mai puțin clară, să se continue sprijinul financiar și militar al Ucrainei în scopul restaurării acesteia și prevenirea înfrângerii ei militare. În perspectiva de durată medie este și mai multă incertitudine. Problema cheie o reprezintă resursele. Confiscarea activelor suverane rusești este încă, teoretic vorbind, posibilă. Însă chiar dacă Bruxelles-ul va suporta toate costurile unei asemenea confiscări, aceasta nu va rezolva problema în esența ei. UE se confruntă cu perspectiva de a rămâne singurul donator al unui stat mare și beligerant, cu un sistem politic specific. Beneficiile integrării sale în UE sunt ambigue. În plus, rămâne problema garanțiilor de securitate și a sprijinului material pentru aceste garanții. Spre deosebire de SUA, este puțin probabil ca Uniunea Europeană să poată pretinde Kievului achitarea datoriilor prin acorduri oneroase și să se distanțeze rapid de problemă.
În problema ucraineană, UE poate încerca să lase toate așa cum sunt, așteptând, în același timp, schimbarea puterii în SUA și apariția unor posibile „perturbații” în Rusia. Resursele pentru menținerea Kievului pe linia de plutire în decurs de un an-doi, se pare că sunt suficiente. Probabil, UE este gata să suporte noi pierderi materiale de dragul principiilor politice. A mai procedat într-un mod similar, rupând relațiile economice cu Rusia.
În același timp, un acord (al Rusiei, n.r.) cu Ucraina ar fi de asemenea în interesul UE. Da, Kievul pierde teritorii, dar Ucraina se păstrează ca un stat suficient de mare. El va rămâne în mod inevitabil pe orbita politică și economică a UE. Încheierea acțiunilor de luptă în regimul „încetării focului” pe linia de demarcație între părțile combatante, pare a fi mai acceptabilă pentru UE, decât acordul la scară largă și obligatoriu din punct de vedere juridic, pentru care insistă Moscova. În cazul schimbării politicii SUA și a augmentării problemelor în Rusia, regimul „încetării focului” ar fi mai comod pentru o nouă „rundă” a conflictului ucrainean. Cu toate acestea, experiența arată că și asemenea acorduri pot fi încălcate, de aceea înțelegerea în sine nu reprezintă, prin obligativitatea sa, vreo problemă deosebită pentru Bruxelles. Pentru UE este important ca pierderile ucrainene în cadrul negocierilor să fie minimizate, iar garanțiile de securitate să nu pună Uniunea Europeană sub amenințarea unei escaladări militare nemijlocite cu Rusia.
Astfel, după toate probabilitățile, Uniunea Europeană va trebui să recunoască „situația reală de pe teren”.
Dacă SUA vor continua să se distanțeze de problema ucraineană, iar armata rusă va continua să atace, menținerea unei asemenea poziții va duce la devalorizarea cursului Bruxelles-ului. Cu toate acestea, nu merită a fi exclusă disponibilitatea sa de a urma acest curs cu orice preț.
Ce-i de făcut cu China?
Pe fundalul SUA, al Rusiei și al Ucrainei, este mai puțin probabil că RPC reprezintă o problemă acută pentru UE. China rămîne un partener comercial cu pondere mare și o piață de desfacere. Sancțiunile secundare împotriva companiilor chineze pentru colaborarea lor cu Rusia, nu au dus deocamdată la complicații. În problema taiwaneză, UE evită să ocupe un loc în avangarda antichineză. Încercările unor țări membre, Lituania spre exemplu, să se manifeste în direcția pro taiwaneză, nu a găsit un sprijin deosebit la Bruxelles, iar sancțiunile Chinei le-au potolit într-o măsură și mai mare. Uniunea Europeană a susținut per total linia politică a SUA, de restricționare a proiectelor economice globale ale RPC, și de asemenea, a dezvoltării posibilităților Beijingului în domeniul tehnologiilor avansate. In realitate însă, nu se grăbește să submineze fundamentul cooperării economice cu China în partea vestică a Eurasiei. În China însăși, există o mișcare care vine în întâmpinarea acestei atitudini. Acolo SUA si UE nu sunt generalizate ca fiind un Occident unitar și judecând după toate, se pleacă de la ideea că interesele Washington-ului și ale Bruxelles-ului se deosebesc între ele. Înseamnă că relațiile cu UE nu sunt identice legăturilor cu SUA. Complicarea relațiilor transatlantice duce mai degrabă la o apropiere situațională între UE și RPC. În sfera politică acestea sunt puțin posibil să fie redundante, însă până la a ajunge la o concurență este deocamdată cale lungă. Probabil, vocile antichineze din UE vor fi în viitorul apropiat, mai puțin sonore, în pofida colaborării active dintre Beijing și Moscova.
China, având un curs politic predictibil, devine în condițiile actuale de turbulență un partener atrăgător pentru UE. Nu există amenințări imediate din partea sa și oferă multe avantaje. Nu este exclus că Trump va pune presiune pe UE în scopul unui curs convenit vis a vis de RPC. Pretențiile de acest fel pot fi jucate de către Bruxelles în calitate de atu. În același timp, diplomația UE nu va putea să influențeze relațiile ruso-chineze și răspunsul la întrebarea „Ce-i de făcut cu China?” va prezenta conflictul cu Rusia ca având un caracter secundar.
Ce-i de făcut cu sine însăși?
Se pare că transformarea internă, ținând cont de provocările externe, rămâne a fi principala problemă pentru UE. Logica relațiilor cu China permite deocamdată să nu se schimbe nimic. Cu toate că perspectiva unei concurențe acute, privind problemele de securitate tehnologică, rămâne băgată sub covor și în acest caz. Și, probabil, aceasta va cere măsuri de reglementare mai aspre. În relațiile cu Ucraina a fost necesară o consolidare politică. Și aceasta are șansele să devină și mai directivă prin natura sa, în cazul necesității căutării unor rezerve suplimentare. În relațiile cu Rusia, pe agenda de zi au apărut în mod suplimentar solicitări clare pentru o directivitate sporită. Simptomatică este modificarea procedurii de acționare a sancțiunilor în raport cu activele suverane ale Rusiei. Acum unor țări separate, ca Ungaria sau Slovacia spre exemplu, le va fi mai dificil să se folosească, în această problemă, de dreptul lor de veto în cadrul votului din Consiliul UE. În sfârșit, manevrele SUA ridică o întrebare fundamentală cu privire la faptul cum să își asigure propria securitate. Deocamdată NATO rămâne o construcție din beton armat. Dar însăși existența alianței, cu greu poate bloca posibilitățile aprofundării colaborării militare în cadrul UE. Pentru Bruxelles apar stimuluri în direcția ca rolul său în NATO să devină mai preponderent, și în perspectivă, însăși alianța să se transforme într-un binom SUA-UE, și nu într-un conglomerat de aliați europeni în jurul SUA.
Rezolvarea problemelor de securitate va cere din partea UE creșterea centralizării și a caracterului directiv în procesul decizional. Se pune o întrebare fundamentală, sunt oare pregătite pentru acest scenariu, atât însăși UE, cât și statele membre ale sale? Acordând atenție în mod deosebit faptului că există o inegalitate între potențialul și capacitățile fiecăreia dintre ele. Poate, să spunem, tandemul franco-german să devină carcasa unei asemenea centralizări? Deține oare Bruxelles-ul suficiente resurse și destulă legimitate pentru alinierea statelor membre într-o linie politică unitară și rigidă? Este pregătită, relativ vorbind, Grecia pentru ceea ce este gata să facă Estonia? Și pot fi oare împachetate în mod directiv abordările UE, acolo unde vine vorba despre apărare și riscuri militare concrete, inclusiv despre riscul confruntării cu un stat cu putere nucleară, nu în vorbe , ci în fapt? Dacă se simplifică și mai mult problema, este gata oare Uniunea Europeană să se transforme dintr-o confederație/federație într-un imperiu de facto? Unificarea unor state eterogene în scopuri politico-militare, va crea mai devreme sau mai târziu probleme în mod direct, legate de componenta imperială, cu toată păruta imposibilitate a unei asemenea dezvoltări, dacă o examinăm în epoca de după terminarea războiului rece. Cu atât mai mult cu cât, pe lângă SUA, Rusia , Ucraina și China există și alte direcții ale politicii generale. O asemenea evoluție structurală poate să influențeze în mod deosebit relațiile cu alte centre de putere, decât o făceau problemele situative. „Ce-i de făcut cu UE?” poate fi una din întrebările fundamentale, întrebare pusă deja de către alți participanți la relațiile internaționale.
