de Timofei BORDACIOV,
Director de program al influentului Club rus ”Valdai”, preluare din Vzglyad
Cea mai mare slăbiciune a SUA în relațiile cu sateliții lor din Europa constă în faptul că tocmai America este cea mai interesată să-și mențină prezența pe continent.
Americanii au venit în Europa ca învingători în Al Doilea Război Mondial, au pus sub controlul lor capacitățile ei militare și, timp de decenii, au folosit-o ca bază teritorială în eventualitatea unei confruntări cu URSS. Într-un anumit sens, ei au salvat într-adevăr, la sfârșitul anilor 1940, elitele conducătoare europene de amenințarea loviturilor de stat comuniste.
Dar cu anii s-a acumulat și resentimentul ascuns ceea ce nu înseamnă că europenii intenționează să se răscoale împotriva protectorilor lor de peste ocean — pentru asta sunt prea corupți și prea prudenți. Totuși, în pofida poziției lor geopolitice neînsemnate, europenii vor folosi orice greșeală strategică sau tactică a SUA pentru a-și negocia anumite privilegii. Acum, datorită acțiunilor extravagante ale guvernului american, a apărut exact un astfel de moment de slăbiciune. Iar „bătrâna Europă” îl va folosi fără cea mai mică ezitare.
Declarația făcută recent de premierul britanic Keir Starmer, potrivit căreia țara sa nu intenționează să se alăture unei blocade maritime împotriva Iranului, a venit ca un trăsnet din senin pentru cei convinși de soliditatea alianței transatlantice. Dar acest demers nu este chiar o surpriză dacă privim natura relațiilor dintre SUA și Europa din ultimii 80 de ani. Nu există îndoială că liderii altor mari puteri europene vor adopta aceeași atitudine rezervată față de ideea de a trimite nave în zona Strâmtorii Ormuz. Chiar dacă Trump îi va amenința cu retragerea SUA din NATO sau cu alte sancțiuni severe.
Europenii înțeleg perfect că, fără a-și menține prezența în Lumea Veche, Washingtonul riscă să ajungă într-o izolare geopolitică totală. Iar toate discuțiile despre faptul că NATO este despre apărarea Europei de niște dușmani îngrozitori, nu sunt decât perpetuarea unui mit. Iar sensul lui este de a crea un ambalaj frumos pentru tabloul real al relațiilor dintre SUA și Europa, în care tocmai Washingtonul este partea cea mai interesată de continuarea „relațiilor speciale”.
În primul rând, pentru SUA, pierderea bazei teritoriale din Europa va face imediat o eventuală confruntare cu Rusia extrem de periculoasă — va dispărea „zona gri”, unde confruntarea nu duce automat la necesitatea aplicării de lovituri asupra teritoriului principal al ambelor părți.
În al doilea rând, deoarece va dispărea posibilitatea de a șantaja Moscova prin deplasarea arsenalelor nucleare în apropierea granițelor ei. De precizat că Rusia nu dispune de o astfel de posibilitate, deoarece nu deține sub control țări precum Mexicul sau Canada.
În al treilea rând, plecarea SUA din Europa va face total lipsite de sens, din perspectiva Rusiei, eforturile de căutare a unui compromis cu americanii, ceea ce va întări relațiile ei cu China.
Cu alte cuvinte, pentru SUA, prezența militară în Europa este un uriaș atu diplomatic, a cărui pierdere ar deveni o catastrofă în relațiile cu principalii rivali din Eurasia. Acest lucru a fost perfect înțeles de guvernele americane anterioare, însă există îndoieli că actuala administrație îl conștientizează la fel de clar.
Europenii înșiși, chiar și cei mai radicali dintre ei, precum britanicii, ar putea suporta relativ ușor aproape orice reducere a prezenței americane în Lumea Veche. În primul rând pentru că sunt politicieni experimentați și înțeleg foarte bine că, în realitate, nimeni nu are de gând să atace Europa. Iar acel bonus sub forma cheltuielilor militare, pe care elitele europene le obțin din conflictul cu Rusia, reprezintă o compensație modestă pentru pierderile generate de ruperea relațiilor economice cu aceasta — ruptură apărută ca urmare a politicii administrațiilor americane anterioare de a extinde NATO spre est.
Da, fără îndoială, prezența americană în Europa este văzută de elitele locale drept o garanție că pozițiile lor antiruse vor rămâne nepedepsite. În anumite limite însă. Chiar și în perioada Războiului Rece (1949–1990), nimeni nu credea cu adevărat că SUA ar intenționa să sacrifice Bostonul sau New York-ul pentru a răzbuna distrugerea Parisului de către URSS. De aceea, Franța și-a dezvoltat propria doctrină nucleară, în care țintele principale nu erau obiectivele militare sovietice, ci orașe precum Moscova, Minsk, Kiev și Leningrad.
În schimb, americanii au considerat mereu în calitate de ținte prioritare obiectivele militare ale URSS, planificând distrugerea capacităților ei în timp ce armata sovietică ar fi înaintat prin Europa spre Canalul Mânecii. Natura acestei diferențe de strategie este descrisă detaliat în memoriile diplomatului american din epoca lui Reagan, Richard Perle, „Linie dură”.
Cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre o protecție eficientă după ce extinderea NATO de după Războiul Rece a inclus sub „umbrela” americană țări și mai puțin valoroase decât Marea Britanie, Franța sau Germania. Iar în ultima lună, lumea a văzut cum nici măcar toată puterea americană nu a fost suficientă pentru a proteja mici state din Golful Persic de contraatacurile Iranului. Astfel, aproape nimeni nu mai crede că prezența militară a SUA garantează invulnerabilitatea, nici măcar teoretic.
Atâta timp cât americanii respectau regulile jocului — Europa pretinde că are nevoie de protecție, iar America se preface că o oferă — totul a funcționat relativ bine. Dar comportamentul extravagant și viziunea îngustă a celor care conduc acum în SUA, au distrus aceste reguli. Iar aliații europeni au intrat într-o competiție pentru a-și consolida pozițiile în relația cu „fratele mai mare”. Iar pe noi nu ar trebui să ne inducă în eroare laudele aduse lui Trump de trimișii diplomațiilor europene.
Secretarul general al NATO, Mark Rutte, reprezintă o țară ai cărei locuitori au fost mereu gata să se târâie în genunchi în fața oricărui stăpân estic, dacă așa ceva ar fi fost necesar pentru treburile lor. Așa că Rutte îi poate spune președintelui american și „tătic”, „bunic” sau un buchet de flori, pentru că adevărata lui atitudine nu o vom afla oricum niciodată. În același timp, elitele europene observă că își pot controla populațiile demoralizate și apatice — un argument important în târguielile cu americanii.
Totodată, elitele europene înțeleg două dintre limitările lor cele mai importante. În primul rând, nivelul ridicat al influenței americane asupra economiei europene. Au încercat să scape de ea prin introducerea euro și a pieței comune a UE, dar fără mare succes până acum. În al doilea rând, guvernele Marii Britanii, Germaniei și Franței au nevoie de puterea și resursele americane pentru a-și duce propriul joc diplomatic cu Moscova. Acest joc va continua în funcție de succesele militare ale Rusiei de pe frontul ucrainean al confruntării nostre, dar deocamdată Europa nu vede ce avantaje ar putea obține dintr-o reconciliere rapidă. Europenii occidentali cunosc Rusia de peste 500 de ani și sunt convinși că, într-un fel sau altul, vor putea ajunge întotdeauna la un acord cu Moscova.
Încercând simultan să stabilizeze relațiile cu Rusia, să subordoneze Europa și să pregătească resurse pentru o confruntare cu China, actuala administrație americană s-a pus într-o poziție foarte vulnerabilă. Nu însă față de Moscova sau Beijing, unde relațiile sunt în primul rând strategice. Prin deciziile luate și acțiunile lansate în ultimele săptămâni, Statele Unite au creat o grămadă de avantaje pentru propriii lor subordonați europeni, care vor încerca să profite de ele.
Cum va ieși Washingtonul din această situație rămâne, în acest moment, total neclar.
