O ANALIZĂ DEUTSCHE WELLE DE Bahaeddin Güngör
Intervalele de timp care separă veştile îngrijorătoare din Turcia devin tot mai scurte. Abia dacă mai trece o zi fără relatări despre atentate cu bombă, atacuri armate, luări de ostateci sau ciocniri între demonstranţi şi forţele de ordine. Poliţia intervine tot mai hotărât, întărită fiind de noile legi ale siguranţei. Cu două luni înaintea alegerilor palramentare, programate pentru data de 7 iunie, Turcia şi-a luat adio şi de la rolul de elev-model în Europa sub aspect economic. Scăderea dramatică a exporturilor alarmează responsabilii din industrie şi economie. Formaţiunea AKP (Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării), de orientare religios-conservatoare, aflată la guvernare din 2002 şi susţinută neîntrerupt de o majoritate absolută, se află în faţa unor dificultăţi interne aparent insurmontabile.
Turcia, care se mândrea până acum câţiva ani cu o creştere economică de invidiat, se află acum cu spatele la zid. Cine îndrăzneşte să-l critice pe Erdogan îşi pierde în cel mai bun caz locul de muncă, aşa cum li s-a întâmplat în vremea din urmă câtorva sute de ziarişti. Alţii sunt arestaţi şi se trezesc în boxa acuzaţilor sau chiar în închisoare. La capitolul libertatea presei şi de opinie, Turcia ocupă un loc codaş în lume, în tovărăşia unor dictaturi înfricoşătoare.
De când a fost ales în fruntea statului, Erdogan respinge hotărât orice încercare timidă de a i se reaminti că este obligat de Constituţie să păstreze neutralitatea în raport cu partidele politice. El se poartă în continuare ca un premier şi nu ezită să se lanseze în polemici cu opoziţia. Succesorul lui Erdogan în fruntea executivului, Ahmet Davutoglu, nu are nicio şansă să-şi demonstreze calităţile de lider.
În calitate de prim preşedinte al ţării ales prin vot popular, Erdogan aşteaptă ca fostul său partid, AKP, să-şi adjudece 400 din cele 550 de fotolii ale Parlamentului la alegerile din iunie. În baza acestei majorităţi, suficientă pentru modificarea Constituţiei, şeful statului intenţionează să introducă un sistem prezidenţial după model francez sau american. Dacă Erdogan nu-şi va atinge acest scop, el se gândeşte să apeleze la un referendum cu riscul compromiterii păcii interne.
Pace fragilă
Cât de fragilă este pacea internă – aceasta se poate vedea şi în raporturile puterii de la Ankara cu kurzii. Oferta de pace, avansată de liderul formaţiunii kurde ilegale PKK, Abbdullah Öcalan, aflat în detenţie de mai bine de un deceniu, pluteşte încă în aer. Intenţia liderului istoric al PKK, de a-i convinge pe militanţii kurzi să pună capăt luptei armate împotriva autorităţilor turceşti, o luptă care a debutat în 1984 şi s-a soldat cu 40.000 de morţi, a provocat o intensă dezbatere pro şi contra în interiorul partidului de guvernământ AKP. În context, Erdogan a declarat, în contradicţie cu afirmaţiile sale anterioare, că în Turcia nu există o problemă a kurzilor. Prin această afirmaţie, preşedintele nu a făcut altceva decât să toarne ulei în foc.
Republica turcă, făurită în 1923 din rămăşiţe ale Imperiului Otoman a trebuit, în repetate rânduri, să constate în ultimii 65 de ani, de când s-a introdus pluralismul, cât de dificil este să treci de la o ordine bazată pe nimicirea adversarului politic la pacea internă. Pacea cere curaj şi asumarea riscurilor. Şi fiindcă în ultimele şase decenii numai câţiva politicieni au demonstrat aceste calităţi, democraţia a cunoscut mai multe întreruperi în Turcia şi de fiecare dată convalescenţa a fost una îndelungată. Erdogan ar putea acum să scutească totuşi Turcia de un nou astfel de experiment. Dar pentru asta ar trebui să manifeste voinţă de compromis. Numai el singur poate face posibilă o schimbare pozitivă în ţara sa.
