După un an dificil, în care şi-a consolidat reputaţia de personalitate globală extrem de influentă, Angela Merkel se vede intern contestată şi riscă să aibă parte de un an nou cu o serie întreagă de provocări iritante.
Angela Merkel şi Hans-Peter Friedrich, când cel din urmă şi-a dat demisia din guvernUN COMENTARIU DEUTSCHE WELLE SEMNAT PETRE IANCU:
Probleme, în viitorul apropiat, ridică îndeosebi traiectoria foarte incertă a Rusiei şi dezbaterea internă cu privire la modalitatea optimă de abordare a războiului care a revenit în Europa şi a unui agresiv regim autoritar cu propensiuni imperiale precum cel condus de Vladimir Putin.
Nu vor fi de neglijat nici dificultăţile economice confruntând zona euro, ori cele politice, exacerbate de posibile noi derapaje spre autoritarism în ţări precum Ungaria, precum şi, mai ales, de perspectiva unei dezastruoase victorii a extremei stângi în alegerile greceşti.
Concomitent, pe fondul acestor riscuri şi al unei crescânde mişcări extremiste şi antisemite în vestul Europei, cancelara se confruntă cu tot mai vehemente critici din propriile rânduri, conservatoare. Nemulţumiţi sunt, în special, o parte din aliaţii ei creştin-sociali. Bavarezii, situaţi prin tradiţie mai la dreapta decât Uniunea Creştin-democrată, privesc cu nedisimulată îngrijorare spre succesele electorale şi propagandistice ale populiştilor de dreapta din Germania.
E vorba, în special, de izbânzile dobândite anul acesta în serie, în alegeri regionale de euro-scepticii şi eurofobii din „Alternativa pentru Germania” (AfD), un partid care, deşi proaspăt creat, şi-a făcut intrarea, cu scoruri substanţiale, în varii parlamente regionale.
Şi e vorba, totodată, de tot mai amplele demonstraţii pe care, în estul ex-comunist al Germaniei, reuşesc să le pună pe picioare organizatorii unei mişcări islamofobe intitulate PEGIDA, care pretinde că i-ar reuni pe „patrioţii europeni” contra unei presupuse „islamizări a Apusului”.
Chiar dacă multora cele două grupări li se mai par încă marginale, ambele au repurtat succese care ar fi părut virtual imposibile acum câţiva ani. Ce anume a condiţionat aceste succese? Răspunsul la această întrebare e extrem de complex. Totuşi, unii creştin-democraţi ori-creştin-sociali din Germania îi atribuie cancelarei partea leului din vină.
Potrivit lor, din raţiuni îndeosebi electorale, cancelara s-ar fi deplasat prea mult spre stânga. Poziţionarea Angelei Merkel undeva în zona de centru-stânga a spectrului politic ar fi reuşit astfel, pe de o parte să asigure preluarea, de către CDU, a unei mari părţi a zestrei de voturi social-democrate. Pe de altă parte ar fi lăsat descoperit segmentul conservator al societăţii germane.
În acest sens s-a exprimat recent fostul ministru de interne german, Hans-Peter Friedrich, un marcant membru al CSU. Demnitarul bavarez, forţat să demisioneze în urma unui scandal în care se comportase totuşi foarte onorabil, consideră că, în goana ei după voturile stângii, Merkel ar fi neglijat prea multă vreme aspectele principiale, identitare, economice şi valorice ale creştin-democraţiei.
Într-adevăr, Merkel a adoptat poziţi foarte apropiate de cele ale stângii în chestiuni energetice, în domeniul promovării preferenţiale a femeilor ori în cel al salariului minim pe economie, după cum remarca recent, nu tocmai satisfăcut, ziarul bavarez Münchener Merkur.
Unii observatori resping totuşi criticile lui Friedrich, cantonându-se în afirmaţia potrivit căreia osândirea cancelarei ar fi reflexul frustărilor iscate de involuntara sa plecare din guvern, ori în declaraţii caustice, referitoare la un prezumtiv „control nervos deficitar” al preopinentului.
Dar experienţa istorică a Germaniei demonstrează că alerta lui Friedrich nu e lipsită de temei. Cu probleme similare s-a confruntat şi stânga social-democrată. După ample reforme de piaţă introduse la mijlocul anilor 2000 de guvernul Gerhard Schröder într-un moment de cumpănă pentru o economie germană grevată pe atunci de 5 milioane de şomeri, Partidul Social-democrat (SPD) al cancelarului s-a văzut dezbinat în profunzime.
O puternică disidenţă SPD-istă s-a desprins atunci de partidul lui Schröder şi s-a alăturat extremei stângi. Aşa s-a transformat gruparea succesoare a fostului partid comunist estgerman într-o redutabilă formaţiune de anvergură naţională, care se află şi azi în Bundestag şi a ajuns chiar, spre stupoarea foştilor disidenţi, la conducerea unui land răsăritean. Încât riscul scindării forţelor de centru-dreapta din Germania nu pare defel o himeră, în ciuda succeselor electorale ale Angelei Merkel.
Declaraţia lui Friedrich e remarcabilă şi din acest motiv. Date fiind succesivele ei triumfuri politice şi imensa ei popularitate, Angela Merkel părea să fi devenit în ultima vreme intangibilă. Nimeni, nici măcar în Bavaria, n-a îndrăznit în ultima vreme s-o critice pe şefa executivului berlinez în termeni atât de tranşanţi, precum Hans-Peter Friedrich.
Or, această vehemenţă nu e doar consecinţa unor posibile ambiţii politice ale criticului ei. E şi expresia unei mai ample şi veritabile îngrijorări a acelor forţe politice şi observatori care se tem în mod genuin de o proximă ascensiune a populismului german pe calapodul celei, aparent irepresibile, care a prefăcut extremistul Front Naţional într-una din cele mai puternice grupări politice franceze.
Dacă riscurile par evidente, mai greu de depistat sunt antidoturile posibile. Clar e că populismul nu poate fi contracarat eficient dându-se frâu liber impulsurilor extremiste, antisemite, rasiste ori xenofobe. Astfel de opţiuni sunt absolut intolerabile într-un stat de drept democratic. Concomitent, pare însă că Merkel va trebui, pe viitor, să acorde mai multă atenţie valorilor conservatoare şi identitare, aplanând angoasele unor segmente ale societăţii chinuite în prezent de varii frici şi incertutidini.
