de Timofei BORDACIOV, director de programe la Clubul Valdai, preluare din Vzgliad
Astăzi nu există certitudinea deplină că Statele Unite vor fi pregătite să-i țină în frâu pe protejații lor europeni. Acest lucru face și mai periculoase orice discuții despre posibilitatea ca Germania sau Uniunea Europeană să dobândească dreptul de a dispune de arme de distrugere în masă.
Este sau nu pe placul idealiștilor, dar arma nucleară rămâne singurul pilon al ordinii internaționale moderne și un motiv pentru a căuta un compromis între marile puteri. Dacă nu ar exista, Rusia și China, pe de o parte, și Occidentul în frunte cu SUA, pe de altă parte, s-ar fi confruntat demult într-o bătălie mai amplă decât toate războaiele mondiale la un loc.
În Rusia, înțelegerea acestui fapt și-a găsit confirmarea în testarea noului tip de armă de acest gen, ale cărui capacități îndepărtează considerabil în viitor orice încercare a puterilor occidentale de a ne testa rezistența prin metode obișnuite. Încheierea programului de testare a rachetei Burevestnik – o măsură de întărire a descurajării reciproce dintre Rusia și SUA – reprezintă o măsurătoare tehnică a capacității generale de a asigura pacea mondială.
Cu atât mai important este acum să se vegheze ca cea mai puternică armă din istorie să se afle în mâinile politicienilor, a căror siguranță și responsabilitate nu ridică îndoieli în rândul comunității internaționale. Iar actualii conducători europeni nu se înscriu în această categorie a oamenilor de stat. Dar și în ansamblul lor, regimurile politice din Europa nu sunt doar bolnave, ci se află în pragul colapsului.
În Lumea Veche s-au reaprins brusc discuții că armele nucleare ale Marii Britanii și Franței trebuie să ajungă sub gestionare operativă a întregii Uniunii Europene, aproape. Sau măcar a Germaniei, în calitatea ei de cea mai mare putere economică a UE. Aceste discuții sunt ciudate și te duc la gândul că strategi europeni fie încearcă să atragă atenția asupra lor, fie chiar se pregătesc să șantajeze o lume întreagă.
În realitate însă, asemenea discuții lipsite de sens ne abat de la dezbaterea, la nivelul diplomației internaționale, a unei chestiuni mult mai evidente: de ce, de fapt, state precum Marea Britanie sau Franța au, în general, dreptul de a deține arme nucleare? Ca să nu mai vorbim de Europa în ansamblul ei. Sunt întrebări actuale în special acum, când viitorul controlului exercitat de SUA asupra sateliților lor europeni a devenit mai puțin sigur.
Trebuie început, probabil, cu faptul că însăși posesia de către Marea Britanie și Franța a unor rezerve considerabile de armament nuclear este o anomalie. În zorii apariției acestui tip de armă, marele scriitor și publicist George Orwell a estimat că abilitatea de a o crea și întreține va deveni un fel de „sfârșit al istoriei”: statele non-nucleare vor pierde pentru totdeauna capacitatea de a cere mai multă dreptate din partea celor nucleare în privința propriilor interese.
Istoria, înțeleasă de filozofii occidentali ca o succesiune de schimbări revoluționare, își va înceta astfel cursul obișnuit. Și se va transforma într-o stagnare, într-o veșnică „pace care nu va fi pace”, în care cei slabi nu se vor putea răscula niciodată împotriva celor puternici. Iar cei puternici se vor trezi, la rândul lor, legați de amenințarea distrugerii reciproce: nu vor putea lupta din motive evidente și nu vor putea fi capabile de prietenie, deoarece se vor suspecta permanent unii pe alții de dorința de a obține un avantaj decisiv.
Parțial, așa s-a și întâmplat: nimeni nu se îndoiește că cele mai mari puteri nucleare – Rusia și SUA – pot simți o amenințare adevărată doar din partea uneia alteia. Toate celelalte state ale lumii nu sunt capabile să le amenințe în mod considerabil – pedeapsa va fi dacă nu instantanee, atunci cu siguranță inevitabilă.
Astăzi ne gândim că Beijingul va ajunge curând din urmă Moscova și Washingtonul și va deveni al treilea membru „invincibil” al comunității internaționale. Totuși, acest lucru nu va schimba situația generală: pacea la scară globală va rămâne alegerea celor care pot distruge omenirea.
Când vorbim despre Rusia, China sau SUA, știm cu certitudine că este vorba despre puteri complet suverane și care dețin dreptul de a-și stabili singure politica externă și internă. Poate nu ne place faptul cum gândește un guvern american sau altul, acest lucru poate trezi chiar temeri. Dar nu există îndoială că aceste decizii sunt rezultatul unui proces politic independent. Sistemul politic al SUA poate părea uneori nebunesc, dar el nu este condus de nimeni din afara teritoriului acestui stat.
Și există întotdeauna un anumit grad de încredere că adevărații stăpâni ai vieții din America pun propria supraviețuire fizică mai presus de ambițiile sau incompetența politicienilor individuali. Ceea ce, de altfel, a confirmat anul trecut victoria în alegeri a lui Donald Trump și a echipei sale. Nu are rost să punem la îndoială cât de realist percep ei lumea.
Cu atât mai mult acest lucru se aplică Rusiei sau Chinei: sistemele lor politice tind spre idealul unui participant responsabil și coerent la viața internațională – și, în realitate, chiar așa și sunt. Lumea poate fi sigură că, în aceste două cazuri, cea mai periculoasă armă se află în mâini ferme și independente.
Altceva este Europa contemporană, din care fac parte Marea Britanie și Franța. În prezent, această regiune a lumii se află într-o stare de criză sistemică, ale cărei rezultate sunt complet neclare. Există motive să credem că actuala nimicnicie geopolitică a Europei reprezintă a treia etapă a alunecării ei spre marginea istoriei. Prima a fost autodistrugerea reciprocă în Războiul Mondial din 1914–1918, a doua – pierderea suveranității militare în favoarea SUA după înfrângerea catastrofală din 1945.
Vedem cum se zgâlțâie sistemele politice ale tuturor marilor state europene, fără excepție. De câțiva ani, Marea Britanie nu reușește să formeze un guvern stabil, Germania oscilează între o victorie sigură a opoziției antisistem și teroarea exercitată asupra ei de autorități. Căderea prestigiului ei global a fost demonstrată acum câteva zile de anularea vizitei ministrului german de externe în China – niciun oficial important al acestei țări nu a dorit să se întâlnească cu el. Despre Franța nici nu mai merită vorbit – țara a suferit deja un „stop cardiac”, iar regimul politic existent amintește de un zombi care se mișcă, dar nu trăiește.
De fapt, comunitatea internațională are acum de-a face cu un grup de țări importante pentru piața globală, dar complet lipsite de capacitatea de a duce o politică externă cât de cât coerentă. Acest lucru este imposibil în condițiile unei crize interne permanente și fără soluție. Iar în astfel de circumstanțe, ar trebui să se vorbească nu despre dreptul Europei de a purta război, ci despre limitarea formală a capacității ei de acțiune pe scena mondială.
Parțial, cauza acestei crize constă în politica dusă de ani de zile de SUA față de aliații lor europeni. Decenii la rând, americanii înșiși și-au privat protejații din Lumea Veche de capacitatea de a gândi independent chiar și pe cele mai banale teme de politică internațională. Dar oare trebuie să-l înveți responsabilitatea pe cel pentru care totul este și așa decis de patronul aflat departe peste Ocean? Iată cum avem de-a face cu o regiune care încă mai are o oarecare putere, dar nu și mintea necesară pentru a o gestiona.
Dar pentru noi nu cauzele sunt importante, ci consecințele. Pentru că ele arată clar că Europa nu mai este un vecin de la care nu vine pericol. În acest sens, devine periculoasă incertitudinea legată de controlul exercitat de SUA asupra Europei. Înainte, puteam fi relativ siguri de acest control.
De exemplu, toți cei care se ocupă de istoria politicii internaționale știu că, în plin Război Rece, tocmai Franța și Marea Britanie erau în NATO promotoarele ideii de lovituri asupra centrelor culturale și administrative ale URSS. Americanii, din motive egoiste, vizau forțele armate sovietice, obiectivele militare și industriale.
Până la urmă, au reușit să-și impună punctul de vedere. În zilele noastre, nu există certitudinea deplină că SUA vor fi pregătite să-și țină în frâu protejații europeni. Pur și simplu pentru că în America sunt prea preocupați de propriile probleme interne – pentru ei acestea sunt mai importante, iar descurajarea nucleară bilaterală cu Rusia continuă să funcționeze.
Acest lucru face și mai periculoase orice discuții despre posibilitatea ca Germania sau Uniunea Europeană să dobândească dreptul de a dispune de arme de distrugere în masă. Iar adevăratul subiect al negocierilor între puterile nucleare responsabile ar trebui să fie eliberarea Europei de povara care a devenit prea grea pentru ea.
