Nicolae Ceauşescu – conducătorul României între 1965 şi 1989 – acumulase treptat toate funcţiile importante în stat: secretar generalal al Partidului Comunist Român (1965 – 1989), preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România (1967 – 1989), preşedinte al Republicii (1974 – 1989), comandantul Forţelor Armate, președintele Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, președintele Consiliului Național al Oamenilor Muncii și președintele Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Toate aceste funcţii i-au permis lui Ceauşescu să deţină un control strict asupra societăţii române şi să-şi impună propriile idei politice şi economice. Aceste idei au fost prezentate laudativ de întreaga presă. Ceauşescu era atent dacă indicaţiile lui au fost respectate, dacă planurile economice (cincinale) nu au înregistrat întârzieri. Programul lui zilnic era bine organizat. De acest program se ocupa Cabinetul Preşedintelui Republicii. Un bun cunoscator al acestui program a fost profesorul inginer Ştefan Bârlea care, între anii 1981 – 1982, a fost şeful Cancelariei Comitetului Central şi apoi directorul Cabinetului, relatează RADOR.
Dimineaţa, când Ceauşescu venea îţi puteai potrivi ceasul. La ora 8 intra [în sediul Comitetului Central]… Ofiţerul de la intrare ne suna că a intrat în sediu. Ne prezentam şi-l aşteptam toţi trei: eu, care eram directorul Cabinetului, Năstase care era secretarul personal şi [Constantin] Manea care era şeful Cabinetului. Îl saltutam : “Bună ziua. Bună ziua”. Nu dădea mâna cu noi. Venea repede, uşa era deschisă, intra în birou, se dezbrăca şi după aia suna ca să cheme pe cineva. Dacă nu avea în cap să cheme pe cineva, începea cu presa. Avea teancul de ziare, reviste, tot ce apărea în presa română. Şi nişte cărţi pe masă, pe biroul lui. Cărţi. Cu diverse subiecte. Cu însemnări, cu bileţele, pentru că cerea informaţii despre unele subiecte. Erau cărţi ideologice, de economie, fel de fel de lucrări, inclusiv de poezie. Iar în bibliotecă avea cărţile de poezie puse într-un anumit mod. Şi cam o jumătate de oră, trei sferturi de oră răsfoia presa. Lua un ziar, se uita pe el, nu întotdeauna acelaşi. Dacă azi lua România Liberă sau Scânteia, mâine lua altceva. Până când parcurgea cam tot ceea ce apărea în decursul unei săptămâni. Fiecare apariţie îi trecea prin mână. Şi erau destul de multe reviste. Nu din provincie. Numai presa centrală. Acolo în provincie erau ei. Şi a doua chestiune : o dată cu ziarele primea întotdeauna ştirile Agerpres. Buletinele care se făceau. Şi de la Radio… Pe care întotdeauna le avea pe masă şi le citea. Dacă erau ceva urgenţe Manea, care le citea înainte, îi atrăgea atenţia : “Vedeţi că a venit la Agerpres o ştire…”. Intra după el. Adică nu-l lăsam nici jumătatea asta de oră. Sau dacă eu aveam ceva urgent intram, nu era nici un fel de problemă. Uneori mă chema : “Bârlea, vino încoace! Uite, mă gândesc să facem astăzi asta… Ce program avem?” Că pe masă se mai afla un bileţel pe care era scris programul zilei respective şi în cazul în care era o acţiune care continua sau erau acţiuni mai mari, programul era complect. De exemplu când era Congresul partidului şi veneau delegaţii, sau avea loc o vizită oficială, era scris programul vizitei respective.… Programul ăsta era discutat, stabilit înainte …. Dacă era, de exemplu, o delegaţie oficială când se stabilea programul ne puneam de acord şi cu partea respectivă.
02.03.1989.
Într-o zi obişnuită programul anunţat putea să fie o primire, o manifestare unde trebuie să participe, o vizită oficială în afară, o şedinţă de secretariat, o şedinţă a Comitetului Executiv şi aşa mai departe. Programul era pus pe hârtie ca să nu uite. Şi după aceea era “timp liber”, adică neplanificat. Şi programul liber îl fixa cu mine după ce se informa de problemele urgente. Şi uneori, nu ştim când, că n-am asistat, mai citea şi câte o poezie. Am văzut câte un semn la vreo carte de literatură pe care o avea pe birou. A ţinut multă vreme, de exemplu, o carte a lui Marin Preda. Una care a iscat discuţii. Despre o discuţie cu Stalin despre Canalul [Dunăre – Marea Neagră]…ca să facă Canal şi să-i trimită pe deţinuţi la Canal. Cred că era romanul Cel mai iubit dintre pământeni. Nu mai ştiu… Pe biroul lui Ceauşescu uneori mai punem un bileţel: Cer să fie primiţi la dumneavoastră următorii… Şi el ne spunea: “Îl primesc” sau “Nu-l primesc”. Multe din bileţele de genul ăsta îl priveau pe Păunescu, pe oameni de cultură … În timpul liber, cel neplanificat, programul îl făceam aşa: făceam o şedinţă…. la început făceam şedinţele în cabinet la el sau într-o sală alăturată. După aceea aveam o săliţă specială… Discutam, de exemplu, despre o investiţie, despre planul cincinal….discuţii cu planificarea. La aceste şedinţe îi chemam pe cei de la CSP – Consiliul de Stat al Planificării, pe ministrul cutare…. Plus că avea şi el iniţiativa:
“Spune-i tovarăşului cutare, să-mi dea un telefon sau să vină aici!”…şi discuta cu oamenii respectivi.
Se deşira până la prânz, până la ora unu, unu şi jumătate. La unu, unu şi jumătate lua masa de prânz la Comitetul Central. Avea pregătit un apartament în ultima perioadă. Înainte avea două camere, dar acum avea un apartament. De când a venit Ceauşeasca, luau masa împreună. După masă el obligatoriu se odihnea o oră, trei sferturi de oră. Rareori o oră şi jumătate. Şi ne trezeam că intra singur în birou. Suna repede, venea aghiotantul şi strângea patul. Patul era făcut de aghiotant când Ceauşescu intra la masă. Ei mâncau şi aghiotantul pregătea patul. La masă nu invita pe altcineva. Era o masă privată. El singur sau cu Elena Ceauşescu. Mânca destul de repede. Ciugulea dintr-una, din alta. Era un om cumpătat.
După ce se odihnea lucra până la şase, şapte, cel mai târziu opt seara. Nu era omul care lucra noaptea.
Când se întorcea după masă, bea un suc de grep amestecat cu apă. Şi după aceea începeau activităţile de după masă. Care putea să fie o primire, iar o altă şedinţă, o discuţie în legătură cu planul, cu diverse lucruri. Plus că erau şedinţele mari: Comitetul Executiv… Secretariatul şi alte lucrări la care participau şi alţii şi care se ţineau în alte săli.
Seara Ceauşescu se ducea acasă. Fie că lua masa acasă sau chiar dacă nu o lua acasă, se ducea la Club – bazin [Floreasca]. Club-bazin era o construcţie lângă casa lui Ceauşescu în care era un bazin, o sală mare care ar fi trebuit să fie sală de sport, nişte săli cu fotolii…. Şi Ceauşescu spunea: “Să vină tovarăşii…!” Şi invita o serie de oameni care erau toată ziua la el acasă. Eu m-am dus numai când am fost chemat în mod special. A doua zi aflam ce s-a discutat acolo seara. Fie că-mi spunea el când mă chema : “Uite, mi-au spus tovarăşii cutare …” fie îmi spunea unul, altul… eram prieten cu câţiva [miniştri] din guvern. Sau mă chema [primul ministru] Dăscălescu şi-mi spunea : “Vezi că s-a discutat aseară cutare chestiune”.
La Club-bazin nu intra nimeni fără să fie anunţat în casă. Indiferent cine. Şi primul ministru şi oricine. Se anunţa de la o mică centrală aflată la poartă: “A venit tovarăşul cutare”. Te duceai de regulă chemat sau dacă era un caz de extremă urgenţă.
Se asculta muzică. Avea un casetofon cu romanţe foarte frumoase cântate de Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase, Gică Petrescu. Iar seara, de două ori pe săptămână, uneori de trei ori pe săptămănă, Ceauşescu vedea un film. Împreună cu soţia, cu copiii… Cam toate filmele româneşti le vedea. Şi multe filme americane, englezeşti şi unele filme ruseşti mai bune, de cultură…
Selecţia, de regulă, o făcea Elena Ceauşescu împreună cu oamenii care aveau în custodie partea cinematografică. Uneori mai întrebau şi pe cei de specialitate. Câteodată se convenea la sediul Comitetului Central să vadă seara un film care fusese văzut de noi şi datorită unor subiecte, idei nu eram siguri că i se va da drumul la difuzare. Radio îl asculta, de regulă, la masa de prânz. Mai asculta ceva şi dimineaţa.
La televizor se uita tot la Club-Bazin, de obicei la Jurnal.
Dacă făcea o vizită, el urmărea prezentarea făcută, era atent. Făcea observaţii: “Uite, cum daţi voi, cum faceţi chestia asta.” Asta după ce a început perioada de cult a personalităţii.
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2002]
