de Adriana Stoicescu, președintele Tribunalului Timiș (preluare facebook)
Trăitori în Gradina Maicii Domnului, urmaşi ai primei civilizaţii extraterestre de pe Pământ, cei mai viteji, mai drepţi, mai ospitalieri…..
Sper totuşi că, din când în când, ne îmbolnăvim de sinceritate şi reuşim să ne privim în oglindă pentru a ne vedea micile şi, desigur, puţinele defecte.
Hoţia ne însoţeşte de mult.
De la atotputernicul gestionar de aprozar din comunism până la hoţul stilat de azi, devenit corupt, ciupeala este sport naţional.
Corupţia nu este apanajul clasei politice.
Este adevărat, orice ales îţi va spune că a fost „instruit” cu privire la „taxa de prietenie” ce poate şi trebuie să fie primită la încheierea unui contract pentru cumpărarea panseluţelor, vitale, desigur, pentru viaţa comunităţii.
Corupţie este şi gestul care însoţeşte, uneori, banala consultaţie: îndesarea unor bancnote în buzunarul asistentei sau medicului care, altfel, nu au timp să te vadă.
Tot corupţie este şi promovarea unui examen condiţionată de plata unei sume de bani, „modică”, nu-i aşa, ca să fie toată lumea mulţumită…
Nu le mai vedem ca fiind fapte de corupţie; sunt normale, într-o societate tarată, care, se pare, nu mai poate distinge binele de rău.
Minciuna ne stă alături.
Tributari mentalităţii comuniste, raportăm cu mândrie patriotică depăşiri ale producţiei la hectar, îndeplinirea sarcinilor cincinalului în 4 ani şi jumătate…
În justiţie, bilanţul activităţii capătă dimensiuni de congres, cu instanţe foarte eficiente pe toate planurile, fără probleme majore, doar cu mici scăpări generate, eventual, de volumul de activitate.
Nici un cuvânt despre programul de lucru de 12 ore al grefierilor; de sâmbetele şi duminicile petrecute de judecători la birou; de bugetele reduse cu vreo 15% faţă de anul trecut; de secţiile în care, în ciuda schemei de 8 judecători, funcţionează doar 4.
De judecătorul din penal care, dacă are norocul să fie de serviciu la arestare în ziua de şedinţă, vine dimineaţa la 8 şi pleacă a doua zi după amiază din instanţă.
Vrem capete de judecător, dar nimeni nu scoate o vorba despre legislaţia confuză, greoaie, care se modifică la nesfârşit.
Şi da, nici un parlamentar nu răspunde pentru asta; nici nu ar putea, probabil, cât timp avem legi penale emanate de comisii juridice formate din puţini jurişti, dar mulţi ingineri, mecanici şi, uneori, ciobani….
Justiţia eficientă nu înseamnă indicatori străluciţi.
Pe om nu îl interesează că instanţa în care se judecă are o rată de soluţionare a dosarelor de 120%, câtă vreme lui îi oferă săli de judecată cât o sufragerie, fără aer condiţionat, cu bănci de lemn ce nu au mai văzut de mult vopsea.
Justiţie eficientă înseamnă avocaţi respectaţi şi ascultaţi, nu doar auziţi, ca un zgomot de fond supărător; cărora li se permite accesul efectiv la dosar, pentru a asigura o apărare reală şi eficientă, nu o oră pentru studierea zecilor de volume de urmărire penală, înaintea discutării unei cereri de arestare.
Justiţia eficientă înseamnă judecători responsabili şi responsabilizaţi, care intră cu 15-20 de dosare pe şedinţă, nu cu 100.
Nu puteţi pretinde calitate impecabilă şi nicio o eroare de la oameni care nu văd altceva decât stive de dosare, pe care trebuie să le soluţioneze repede şi bine, ca să nu strice datele din bilanţ.
Cu ce preţ? Murim la 40 de ani, când ieşim din sala de judecată, după şedinţe infernale, în care ne încărcăm cu toate problemele oamenilor. Interesează pe cineva?
Justiţie eficientă înseamnă o inspecţie judiciară total independentă, puternică şi respectată, ale căror decizii nu sunt aruncate în derizoriu de cei care ar trebui să le aplice şi să le respecte.
Nu e nevoie de asaltul infractorilor pentru a decredibiliza justiţia.
O facem noi, din interior, când închidem ochii la derapaje, când ne ascundem mizeria sub preş apoi văruim.
Poate dacă am fi fost mai atenţi la mult-huliţii ziarişti… poate dacă am fi luat din timp măsuri… poate dacă nu am fi întors capul în altă parte… nu ajungeam aici: la aruncarea în derizoriu a actului de justiţie, la anatemizarea întregului corp profesional al procurorilor decenţi, muncitori şi oneşti pentru derapajele unor colegi de-ai lor, încă magistraţi.
Ne mai rămâne totuşi o speranţă: libertatea de exprimare. A presei, a noastră, a tuturor oamenilor decenţi.
Ne rămâne adevărul spus tare şi răspicat, în al doisprezecelea ceas, de către cei care pot şi trebuie să o facă, oamenii de bună credinţă din presă şi nu numai, urmat de acţiunile concrete ale sistemului judiciar.
Altfel, doar atotputernica terapie cu bicarbonat de sodiu ne va mai putea salva….
