Sub hashtag-ul „Să stăm de vorbă”, o mişcare civică cere politicienilor de la Madrid şi Barcelona să stea în sfârşit de vorbă. Era şi timpul, consideră Gabriel Gonzales, transmite Deutsche Welle.
Cum de s-a ajuns la acest eşec total al clasei politice spaniole în privinţa soluţionării unei probleme în care dispune de fapt de atâta experienţă? Nu, nu este vorba de ameninţarea scindării Cataloniei, ci de negocierea unui statut de autonomie pentru Catalonia, aşa cum deţin toate celelalte 17 regiuni ale Spaniei.
Cel târziu de la decizia Curţii Constituţionale a Spaniei din 2010, care a constatat neconstituţionalitatea câtorva articole din statutul de autonomie negociat anterior cu guvernul socialist, premierul spaniol Rajoy ar fi trebuit să întindă o mână şi să iasă în întâmpinarea catalanilor. Numeroşi catalani au considerat că au fost umiliţi prin acea decizie a Curţii Constituţionale. Ce valoare mai are semnătura unui rege şi aprobarea dată de două Parlamente dacă la sfârşit o instanţă din Madrid decide soarta catalanilor?
În fapt, catalanii au avut şi au de ce să se plângă. Provincia produce aproximativ 20 la sută din PIB-ul Spaniei. Dar distribuţia încasărilor fiscale se face centralizat de la Madrid şi nu neapărat în avantajul Cataloniei. În plus, alte două regiuni, Ţara Bascilor şi Provincia Navarra, dispun de drepturi speciale, de care nu mai beneficiază nimeni. Nici Catalonia şi nicio altă regiune. Ambele provincii din nordul ţării au dreptul să încaseze direct taxele şi dispun de o largă autonomie bugetară. De ce să nu beneficieze şi Catalonia de drepturi similare?
Atitudinea dură şi de respingere a tuturor revendicărilor adoptată de conservatorii de la Madrid a fost desigur un imens cadou făcut separatiştilor şi populiştilor din Barcelona. Ei au apelat cu multă pricepere la sentimentele multor catalani, spunându-le că într-o democraţie nu poate fi interzis dreptul la opinie, că ar trebui măcar să aibă dreptul să decidă ei înşişi dacă rămân sau nu parte a statului spaniol. Este adevărat că referendumul a fost ilegal şi legile de partea lui Rajoy. Dar cramponarea rigidă de litera legii, fără pic de empatie şi sentimentul subiectiv de dreptate al cetăţenilor nu caracterizează cu siguranţă o politică de succes.
Acum ambele părţi s-au trezit în situaţia de a nu mai putea sta de vorbă. Aparent nimeni nu mai are nicio idee. Nici măcar regele nu a găsit altă soluţie decât să se uite încruntat în camera de luat vederi şi să preia integral poziţia lui Rajoy. Deşi avea în mână cheia dezarmării retorice şi a căii de depăşire a crizei! Ar fi fost poate ocazia vieţii sale de a susţine un discurs istoric de felul celui rostit de tatăl său în noaptea loviturii de stat a anului 1981.
Regele ar fi putut edifica o punte dacă ar fi spus că regretă sincer intervenţia brutală a poliţiei pe 1 octombrie la Barcelona. Suveranul ar fi putut rosti şi o propoziţie sau două în limba catalană. Dar mai ales ar fi putut cere părţilor să iniţieze grabnic un dialog pentru a face posibil un nou statut de autonomie. Păcat. Acum regele nici nu mai trebuie să ia cuvântul, fiindcă şi-a irosit şansa.
Astfel, a venit rândul cetăţenilor să abordeze această criză. Cu miile ei cer pe străzi şi pe Internet politicienilor să-şi facă treaba. „Staţi de vorbă!” este marea revendicare a oamenilor.
